”Să coborâm, grăi Virgil, spre fund”, şi alb ca ceara adăugă: „învaţă să-mi calci pe urme şi să-mi fii secund”. Ci eu, citindu-i grija-nscrisă-n faţă: „Au cum să vin, când însuţi tu te temi, tu ce la greu mi-ai fost mereu povaţă?” „Durerea lor, a umbrelor ce gem, pe chip, grăi, nu teamă-mi zugrăveşte, ci milă doar, pe care spaimă-o chemi.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul IV
”Swedenborg se întoarce la Stockholm în 1741 şi e ales (la propunerea lui Linné) membru al Academiei Regale de Ştiinţe. Devine teozof, se îndreaptă către Dumnezeu prin forţa ştiinţei, devine un om căruia ştiinţa i-a dat gustul infinitului, al absolutului. De aici înainte începe cea de a doua viaţă a lui Swedenborg: se dezinteresează de ştiinţele exacte, trecând definitiv la teozofie şi religie. În Cartea de vise este consemnată marea iluminare din 1743, când el a primit puterea de a comunica direct cu spirite şi îngeri. Îşi propune să studieze în aceeaşi manieră sistematică lumea spiritului. Se spune că într-o seară, în 1745, la Londra, într-o viziune i se arată Domnul Nostru Iisus, care-i comunică misiunea sa nouă: cu acelaşi zel şi metodă cu care a descris lumea sensibilă, trebuie să exploreze lumea suprasensibilă, lumea supranaturală; să devină profet, să devină în mod ştiinţific vizionar. În Cartea de vise putem […]
“Cine a văzut cum șovăie o limbă de foc către claia de fân?” Ioan Slavici
”Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş, Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază — Mă entuziasmează sublimul tău urcuş, Căderea ta în hăuri adânc mă întristează. Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc, Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe. Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.” Nicolae Labiș, ”Odă soarelui”
”Dacă-i aceasta legiuirea soartei, Să aibă parte dragostea de chin, Să îndurăm ursita împăcaţi. Iubirea e-mpletită cu durerea, Cum e şi cu suspinul şi cu visul, Cu lacrima, cu gândul, cu dorinţa.” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
“Oamenii comunică între ei prin semne convenționale și astfel și-au făcut iluzia deșartă că se și înțeleg. În realitate fiecare atribuie celorlalți ceea ce simte dânsul și atâta tot. Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă de la care a și dobândit conștiința existenței. Tragediile ca și bucuriile cele mai mari omul le trăiește întotdeauna în deplină singurătate și de aceea, când își simte sufletul mai sfâșiat, își simte singurătatea și mai mare.” Liviu Rebreanu, ”Ciuleandra”
“Un om poate face multe dacă reușește să nu uite nicio clipă pentru ce o face, dacă merită.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Aveam atât de multă graţie a Domnului încât, atunci când voiam să hotărăsc să-mi ţin gândurile în puritate, descopeream că aveam o bucurie intimă, totuşi cu o suferinţă în corp, care nu putea să suporte beatitudinea sufletelor celeste, fiindcă mă lăsam cu toată umilinţa în graţia lui Dumnezeu ca el să facă ce vrea din mine după bunul său plac. Dumnezeu să-mi dea umilinţă, cum eu văd slăbiciunea mea, impuritatea mea şi nevrednicia mea!” Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”
“C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind de mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mâini o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat’ pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ?” Lucian Blaga, ”Scoica”
“Cât e de trist să fii om și să înțelegi viața mai puțin chiar decât lighioanele.” Panait Istrati, ”Kyra Kyralina, Moș Anghel”
”Această furie smintită, ce pusese stăpânire pe rege la vederea şi la citirea scrisorii lui Fouquet către La Vallière, se topi încetul cu încetul într-o dureroasă istovire. Tinere¬ţea, plină de sănătate şi de viaţă, având nevoie să recâştige chiar în aceeaşi clipă ceea ce pierde, nu cunoaşte acele in¬somnii fără sfârşit ce întruchipează, pentru un chinuit, legenda ficatului mereu crescând la loc al lui Prometeu. Acolo unde omul matur, în deplinătatea puterilor lui, sau unde bătrânul, în sleirea forţelor sale, găsesc o continuă sporire a durerii, tânărul, lovit pe neaşteptate de constatarea unui rău, izbuc¬neşte în strigăte, în lupte făţişe, şi este mai repede doborât de dârzul duşman pe care-l înfruntă. Odată răpus însă, el nu mai suferă.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Mai întâi vine la rând omul care se consacră studiilor. Tatăl lui Swedenborg era episcop luteran şi l-a educat pe fiul său în spiritul luteranismului, religie în care piatra unghiulară, cum se ştie, este mântuirea prin graţia divină – graţie în care Swedenborg nu crede. În sistemul său, în noua religie predicată de el, se vorbeşte de mântuirea prin opere, dar aceste opere nu constau nici în slujbe, nici în ceremonii; e vorba de opere veritabile, opere în care omul se angajează total, cu spiritul şi, de asemenea, ceea ce e cu atât mai curios, cu inteligenţa sa. Swedenborg începe, deci, să studieze teologia pentru ca apoi să se intereseze de ştiinţe. Interesul său merge spre ştiinţele aplicate.” Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise” (prefață)
”Numai pe tine te am trecătorul meu trup și totuși flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreții mei pași și-ar apare năvalnic și liber cum sunt, pământule sfânt. Când aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-l cuprind, mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele. Când aș urî, aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieți sori călători și poate-aș zâmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.” Lucian Blaga, ”Dați-mi un trup voi munților”
”Strigă fără voce, Zboară fără aripi Muşcă fără dințe, Mormăie fără gură. – O clipiţică, strigă Bilbo, care tot se mai gândea cu un sentiment penibil la mâncare. Din fericire mai auzise odată ceva asemănător şi, adunându-şi minţile, găsi răspunsul. „Vîntul, sigur Ca e vîntul!” spuse şi fu atît de mulţumit încît ticlui o ghicitoare chiar atunci, pe loc.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
“Și ciulinii nu erau decât vis și îndrăzneală, invitație să schimbi ceea ce ai cu ceea ce ai putea să ai, fie chiar mai prost. Ori, nimic nu-i mai rău decât să putrezești locului atunci când iubești întreg pământul.” Panaït Istrati, ”Ciulinii Bărăganului”