”Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.”
Mircea Eliade
”Oamenii răi sunt, de obicei, idioţi. De ce n-aş putea să triumf în faţa lor?”
Astfel credea demnul savant în timp ce cabrioleta lui se îndrepta spre Lille.
În curând, o încreţitură amară veni să-i brăzdeze fruntea şi un zâmbet trist îi crispă buzele.
„Da, da, îşi spuse lui însuşi, te joci de-a salvatorul, naivule, şi în sinceritatea ta, îţi spui că nu vei avea nicio dificultate în a-i învinge pe perverşi! Te duci, iată, în căutarea fetiţei! Asta nu-ţi aminteşte de nimic? Asta nu te aduce înapoi la vremea în care îţi căutai fiul abandonat în sărăcie? Fiul tău!…„
El plesni din bici şi grăbi trapul calului său, de parcă în viteză spera să scape de gândurile sale.
Dar regretele vin repede şi când o dată îl apucă pe om de grumaz, este în zadar a se zbate şi a se scutura: ele se aşează în crupa calului pe care îl lansează să alerge nebuneşte, se urcă în vele, îl însoţesc pe jos, se aşează la aceeaşi masă cu el însuşi, şi când doreşte să doarmă, se aşează confortabil pe patul lui, pe pieptul său, pe care încearcă să-l înăbuşe.
Aceste gânduri de abandon, gândul la fiul său, îi reveneau doctorului în circumstanţele dificile ale vieţii sale, el căutând în zadar să se ţină la distanţă de ele: dar, ele alergau tot aşa de repede ca şi el, nu mai repede, nu mai încet.”Michel Zevaco, ”Marie Rose”
”Paul Plopeanu vede şi aeroplanele care soseau ziua deasupra Bucureştilor, ca nişte lari graţioşi rotindu-se la foarte mari înălţimi. Păreau că au pornit un joc nevinovat în liniştea văzduhului. Dar tunurile cetăţii bubuie şi flori de fum nasc ici-colo în limpezimea aerului. Şi-n oraş, în îmbulzeli de mulţime, cad grenatele ca nişte ouă ale morţii zdrobind în sînge snopi de oameni. Şi mult timp după ce larii alburii şi-au luat zborul lin spre Dunăre, s-aud pe străzile înţesate goarnele răguşite ale automobilelor şi trec camioanele spre spitale, încărcate cu zdrenţe sângerate de trupuri.
În ochii mari şi luminaţi ai băiatului, născură apoi umbrele mute ale altor amintiri: tablourile retragerii.
Subt un cer sur, printr-o ploaie rece şi putredă, pe drumuri desfundate de ape, printre sate pustii şi posomorâte, prin hotarul nemărginitului Bărăgan, se înşiră ziua şi noaptea convoiuri de cară, fără sfârşit, fără hodină. Soldaţi cu obrajii supţi şi cu ochii tulburi, cai mărunţi şi slabi întind în ştreanguri, se încordează la roţi. Oamenii strigă cu mânie şi bat fără milă în animale. Şi oameni, şi dobitoace, istoviţi, se opresc în mocirlă, cu capetele plecate, şi aşteaptă parcă sfârşitul.
Pe urmă trenuri pline, covîrşite de oameni, înstrugurate de trupuri, abia înaintînd prin trista lumină de toamnă, ca să se oprească, cu maşinile moarte, în gări fără lumini… Ş-o disperare mohorîtă în toată această mulţime, care pretutindeni, pe toate drumurile, cu spinările încovoiate, căuta o scăpare spre miazănoapte. O disperare mohorîtă şi-n acelaşi timp o sălbatică asprime şi îndîrjire de a trăi cu orice preţ, de a supravieţui nenorocirii obşteşti. Bolnavii sunt abandonaţi fără un gest de compătimire la o margine de drum. Gările şi gospodăriile izolate sunt invadate şi prădate. Tot ce-au aşezat ca omenie în suflete vremurile de linişte şi de ordine dispare în această crâncenă mizerie.
„Cât de răi şi de urâţi sunt uneori oamenii!„ gândeşte Paul, având încă în faţa ochilor aceste cumplite amintiri.”Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”
“Cine n-are curaj, poate înșela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, dar într-o zi se întâmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obișnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer și total de cineva, și atunci devine de o necruțare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunțe, să zicem, la maniera în care o face, își distruge cu brutalitate familia, își părăsește copiii…”
Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“No, no, it’s not all random, if it was really random, the universe would abandon us completely, and the universe doesn’t. It takes care of its most fragile creations in ways we can’t see.”
RJ Palacio
“N-o să trăiesc cât lumea și n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gând de om, legat de viața plină, singura care există și care continuă și după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de groază să rămână singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca și bea la nesfârșite petreceri, n-o să mai pot să țes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viață, nu „și-o trăiește”, cum e el ferm încredințat, căci viața înseamnă și moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deși o sfidează tot timpul gălăgios și cinic… Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc și liniștit și că puțin îi pasă de îndrăznețele lui fărădelegi comise peste zi. Cine n-are conștiință n-are nici tulburările ei. N-aș crede! Conștiință are orice om, în sensul propriu al ticălosului, zace în întuneric. Ei și? Nimeni nu-i garantează că o mică întâmplare, un fapt neînsemnat, un gând viclean care i se șoptește la ureche de către un alt ticălos (unul mai mare!) nu i-o va trezi când îi va fi lumea mai dragă. Hm! dar ticălosul se poate și îndrăgosti și poate fi și respins, poate avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat și poate fi strâns fără milă în cleștele implacabil al suferinței îndelungi cu sfârșit doar în moarte. Ni se poate răspunde că și virtuosul poate avea aceeași soartă și dragostea lui poate fi respinsă, și copilul lui poate muri și că microbul, virusul sau cancerul nu aleg. Da, dar conștiința lui nu va fi surprinsă. Nu va intra în derută că e respins în dragoste, își va iubi copilul și în moarte (nu va fi disperat că nu l-a iubit în viață, că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice și morale). Cât despre propria lui suferință în boală și în ghearele morții nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaște demult pe acești inamici implacabili, în timp ce ticălosul se crede nemuritor și îl va apuca în acele clipe groaza cea mare. Da, ni se poate răspunde, dar am avut virtuoși chinuindu-se pe patul morții și ticăloși murind fericiți în brațele unei femei sau în toiul unui chiolhan… E adevărat, există și virtuoși chinuiți și ticăloși care jubilează o viață întreagă și mor fără chinuri în câteva secunde. Dar cine îți garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit de chinurile conștiinței și să închizi ochii pentru totdeauna strângând în brațe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe șanse sunt să dai, nepregătit, de belea… Și pe urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strângi în brațe o muiere și să nu iei parte la un chiolhan? Da, dar felul cum o face un ticălos are o coloratură aparte… El inspiră o veselie de care amintindu-ți te apucă întâi o vagă neliniște, apoi o insuportabilă greață…”
Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Știința spirituală numită magie este practica legii care guvernează în interiorul omului, dar pentru a putea cunoaște și practica această lege, este necesar să pătrundă în lumea internă și să învețe în Colegiile și Universitățile sale.
Pentru a putea intra în lumea internă sau invizibilă trebuie să abandonăm lumea externă, cum spune Cristosul, trebuie închise ușile externe ale încăperii pentru a-l putea vedea pe Tatăl. Toate religiile au același drum, care este meditația.”Jorge Adoun, ”Adonay (roman inițiatic al Colegiului Magilor)”
”Eram în mod continuu în luptă contra gândurilor duble, care se luptau între ele. Te implor, o, Dumnezeule Atotputernic, să primeşti graţia ca eu să fiu al Tău şi nu al meu. Iartămă dacă am spus că sunt al Tău şi nu al meu, aceasta nu-mi aparţine, aceasta aparţine lui Dumnezeu, mă rog pentru graţia de a putea fi al Tău şi să nu fiu abandonat mie însumi.”
Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”