”Care-o fi în lume şi al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.
Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte şi îngălbenite,
Va fi vitejia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,
Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?
L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?
Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?
Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,
Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,
Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,
Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu,
Să-i închin viaţa sufletului meu.
Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune?
— Femeia nu este ce crezi tu, nebune.
Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Şi inima-i este blestemul etern,
Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.
Şi-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere,
Haina strălucită pusă pe durere.
Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?
— N-a fost niciodată. De-a fost vre odată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.
De n-a fost — imagină-ţi singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,
Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu
Şi care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu.
Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor
Şi plânge-l cu jale şi plânge-l cu dor;
Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;
Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adese cu gânduri uimite;
Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt
Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt;
Şi cântă la capu-i şi cântă mereu:
Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!”Mihai Eminescu, ”Care-o fi înn lume”
mart. 262023