Wallflowers

”Mai întâi i-s dinţii rari, mărunţi şi galbeni; al doilea i se vede în marginea ochiului drept, sub frunte unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moaşele îi zic «muscă». Aceste amîndouă semne arată slăbiciune a trupului. Din obrazul măriei sale se vede că din orice îşi «face sânge rău», cum zice prostimea. Faţa obrazului său e veştezită de fiere. Aşa că tot lăuntrul i se hrăneşte din amărăciunea asta. N-are linişte a sufletului său cum n-are linişte apa.”

Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi””, vol. III

”La amiază, când foiesc şi se ţes uliţele, deci când cel singuratic cu sufletul se poate socoti ca într-un deşert al mulţimii, Breb trecu din Arghiropatria la Sfântul Pantelimon şi găsi acolo pe preasfinţitul Platon, abia sosit de la Sakkoudion. Cum se văzură amândoi prietinii singuri în umbra chiliei, se îmbrăţişară. Bătrânul cuprinse mâna lui Kesarion şi-i ceru să vorbească, arătându-se îngrijorat de veştile care umblă pe toate ţărmurile.
– Înţeleg, zâmbi Breb, fiecare din aceste veşti de la Palatul Sfânt e ca un vânt al răutăţii, care umblă sunând şi pustiind.
– Într-adevăr, se sili şi episcopul să zâmbească, un asemenea vânt a ajuns şi în liniştea noastră de la Sakkoudion. Ce se petrece aici?
– Părinte, zise Kesarion înnegurându-şi privirea; când pluteam amândoi pe Propontida în corăbioara căpitanului Dighenis şi domnia ta îmi vorbeai cu mâhnire despre aceste grajduri împuţite de la Bizanţ, în care ar trebui să se arate din nou puterea lui Iraclie, eu eram departe de a cunoaşte adevărul. De-atunci a trecut vreme; cerul primeşte miresmele florilor, căci numai ele, aici, sunt nevinovate; iar pământul soarbe mlaştina oamenilor. În această mlaştină calc eu necontenit. Ar fi fost mai bine să nu mi se poruncească asemenea osândă.
Sfinţitul episcop se înfricoşă de glasul prietinului său.
– Ai fost trimis aici? se miră el.
– Am fost trimis de domnul meu.
Bătrânul rămase tăcut, crescându-şi ochii de ibis şi neînţelegând.
– O, părinte şi prietine, reluă străinul, cunoşti rânduiala acelei vieţi de care şi domnia ta te-ai apropiat cândva. Pe tot ceea ce au pus în mine învăţătorii mei de la Egipet stă capac de plumb, încuiat cu cele douăsprezece lăcăţi ale tăcerii; însă îmi este îngăduit să mărturisesc că domnul meu, care m-a călăuzit întăi întru credinţă şi care se află păzitor al legii în Dacia, mi-a poruncit să cunosc scaunul Împărăţiei celei mai mari din lume. A ajuns veste până la dânsul că împăraţii de la Bizanţ slujesc o rânduiala nouă a lui Dumnezeu şi vrea să cunoască adevărul prin mine.
– Ar putea să tăgăduiască cineva lumina soarelui? se întoarse părintele Platon cătră oaspetele său.
– Nu. Tot ceea ce onorează pe Dumnezeu e bun. Tot ceea ce e credinţă e sfânt. Mă închin luminii care e în fratele meu, părintele episcop Platon, căci e lumina care va călăuzi în toate timpurile pe cei care cred. Însă domnul meu doreşte să cunoască dacă aceşti mari împăraţi au scornit cumva alte meşteşuguri exterioare ca să puie o mai bună cumpănă vieţii sărmanului muritor, alinând neliniştile popoarelor.
– Această rânduială e găsită.
– Înţeleg; cei aleşi o cunosc mai de mult. Se află la Sakkoudion. E închisă şi între alte ziduri. Deci spiritul se izolează în ostroavele lui. Dar carnea se desfătează în putreziciunile ei de totdeauna. Fratele prigoneşte pe frate în numele lui Dumnezeu, însă în interesul patimilor lui. Cei mari se închină soarelui dreptăţii, blăstămând Dumnezeirea cu faptele fiecărui ceas al vieţii lor. Cel sărac n-are decât mângâierea lacrimilor; dregătorul îi răpeşte toate bunurile acestei vieţi. Când pleacă dregătorul, se năpustesc asupra lui alţi corbi ai lumii.
Episcopul cuprinse mâna lui Breb.
– Poate mă înşel, prietine? Amărăciunea domniei-tale vine din altă parte. Lumea a fost totdeauna aşa, supusă ispitelor şi răutăţii. De aceea spiritul îşi caută ostroavele. Într-adevăr, această trecătoare viaţă e plină de dureri şi de mâhnire. Bătrânului domniei-tale nu-i vei spune nimic nou.”

Mihail Sadoveanu, ”Creanga de aur”