adorație – Wallflowers

iul. 232026

”- Frumoasă lume! zise Montalais.
– O lume – adăugă Athénaïs – în care bărbatul o tămâiază pe femeie până o face să cadă ameţită, ca apoi s o batjocorească după ce a căzut.
– Cine îţi vorbeşte de cădere? zise Louise.
– Ah, iată o teorie nouă, draga mea; arată-mi, te rog, mijlocul de a nu fi învinsă, o dată ce te-ai lăsat târâtă de dragoste.
– Oh – strigă tânăra fată, ridicându-şi spre cerul întu¬necat frumoşii ei ochi umezi – oh, dacă aţi şti ce înseamnă să ai o inimă, v-aş explica şi v-aş convinge; o inimă care iubeşte e mai tare decât toată cochetăria şi decât toată mândria de care vorbiţi voi. Niciodată o femeie nu e iubită, aşa cred eu, şi Dumnezeu mă aude, niciodată un bărbat nu iubeşte ca un idolatru decât atunci când se simte iubit. Lasă-i pe bătrânii din comedii să se creadă adoraţi de cochete. Tânărul se cu¬noaşte pe sine însuşi, el nu se pierde cu firea; dacă are pen¬tru cochetă o dorinţă, o înflăcărare, o furie – vedeţi că vă las gândirii câmp liber, şi cât vreţi de larg – într-un cuvânt, dacă o cochetă poate să i sucească minţile, niciodată nu va face din el un îndrăgostit. Iubirea, vedeţi voi, aşa cum o în¬ţeleg eu, e un sacrificiu necontenit, absolut, întreg; dar nu sacrificiul numai uneia din cele doua părţi. Este abnegaţia deplină a două suflete care vor să se topească într-unul sin¬gur. Dacă voi iubi vreodată, îl voi ruga pe iubitul meu să mă lase liberă şi curată; îi voi spune, şi el va înţelege, că sufletul mi-e sfâşiat de acest refuz, iar el, el care mă va iubi, simţind dureroasa măreţie a sacrificiului meu, la rându-i se va jertfi ca şi mine, mă va respecta, nu va caută niciodată să mă facă să cad, pentru a mă batjocori după ce am căzut, aşa cum spuneai adineauri aruncând cu pietre în iubirea pe care eu aşa o înţeleg. Iată ce înseamnă pentru mine dragostea. Şi acum îmi veţi spune că iubitul meu mă va dispreţui; nu cred asta, afară doar dacă el va fi cel mai ticălos dintre oameni, dar inima mea mi-e chezaşă că nu voi alege niciodată astfel de oameni. Privirea mea îl va răsplăti pentru jertfele sale sau îi va impune virtuţi pe care n-ar fi crezut niciodată că le are.
– Dar, Louise – strigă Montalais – tu ne vorbeşti despre toate acestea, fără a le pune în practică!”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

Eco, Umberto

ian. 202026

”Dar chiar şi aceste fiare dezgustătoare cântă pe feluritele lor limbi laude întru slava Creatorului şi a înţelepciunii sale, ca şi câinele, boul, oaia, mielul şi linxul. Cât de mare este, mi-am spus atunci, repetînd cuvintele lui Vincenzo Belovacense, cea mai neînsemnată frumuseţe a acestei lumi, şi cât de plăcută este pentru ochiul raţiunii privirea atentă nu numai a ordinii, şi a numerelor, şi a modurilor cum sunt alcătuite lucrurile, atât de plăcut orânduite pretutindeni în univers, dar şi scurgerea vremurilor care se deapănă fără încetare de-a lungul unor înşiruiri şi căderi, însemnate de moarte a tot ce se naşte. Mărturisesc, aşa păcătos cum sunt, cu sufletul meu mărunt încă prizonier cărnii, că am fost tulburat de o dulce pornire spre creator şi ordinea acestei lumi şi am admirat cu o fericită veneraţie măreţia şi trăinicia creaţiunii.”

Umberto Eco, ”Numele trandafirului”

Eco, Umberto

dec. 282025

”- (…) Tot ceea ce ai auzit povestindu-se, tot ceea ce ai citit, îţi revine în minte, ca şi cum tu ai fi dus cu forţa nu spre cer, ci spre infern. Sub tortură spui nu numai ce vrea inchizitorul, dar şi ceea ce îţi închipui că poate să-i facă plăcere, pentru că se stabileşte o legătură (aceasta este într-adevăr diabolică) între tine şi el… Lucrurile acestea le ştiu, Ubertino, am făcut şi eu parte din grupul acela de oameni care cred că pot revela adevărul cu fierul ■ înroşit. Ei bine, să ştii, incandescenţa adevărului provine de | la alt foc. Sub tortură Bentivenga poate să-ţi fi spus minciunile cele mai absurde, pentru că nu mai vorbea el, ci: desfrîul lui, diavolul din sufletul lui.
– Desfrîul?
– Da, există un desfrîu al durerii, după cum există un desfrîu al adoraţiei şi chiar unul al umilinţei. Dacă le-a trebuit atît de puţin îngerilor rebeli ca să-şi schimbe înflăcărarea lor de adoraţie şi de umilinţă în înflăcărare de trufie şi de revoltă, ce să mai spui de o fiinţă umană? Iată, acum o ştii, gîndul] acesta m-a străbătut în cursul anchetelor mele inchizitoriale.! Şi din pricina asta am renunţat la activitatea aceea. Mi-aj lipsit curajul să anchetez slăbiciunile celor răi, pentru că am constatat că sunt aceleaşi slăbiciuni ca şi cele ale sfinţilor.”

Umberto Eco, ”Numele trandafirului”

Citate, poezie și literatură

mart. 052024

„Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc şi în acelaşi timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur şi simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu eşti a mea şi lucrurile sunt ale mele şi iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează şi ele iubirea mea.”

Jean-Paul Sartre (către Simone de Beauvoir)

Adrian Păunescu – ”Mi-e imposibil fără tine”

Adrian Păunescu – ”Mi-e imposibil fără tine” Păunescu, Adrian

aug. 222023

”Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă
Și nici în ce culori îţi stă mai bine,
Știu doar că amintirea nu mă lasă
Și că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,
Femei interesante mă mai sună,
Dar rece şi străin mă simt de toate
Și nu mă văd cu ele împreună.

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,
Care-a decurs din întâlnirea noastră,
Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă
Și tu îmi faci cu mâna la fereastră.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?
Tot prostul face pe interesantul
Şi-n condamnarea asta la tăcere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Și cum să transformăm iubirea-n ură,
De ce nu noi, ci solii să lucreze,
Și să pătăm simţirea cea mai pură,
Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,
Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,
Dar eu te-am adorat fără criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,
Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,
Și după toată veghea ne-ntreruptă,
Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.

Și totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,
La mine-n braţe îţi fusese bine,
Obsesia iubirii nu mă lasă
Şi-mi este imposibil fără tine.”

Adrian Păunescu, ””Mi-e imposibil fără tine” (din volumul „Liber să sufăr„, 2003)

Eminescu, Mihai

mart. 012023

”Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte,
Pe tabla nălucirei adînci îl zugrăveşte.
Şi acest chip preadulce din minte nu îl şterg,
În somn el mă urmează, în mine-i dacă merg.
Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz
Şi vecinic văd nainte-mi al tău frumos obraz.
Om umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept,
Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept.
Bătrân de-oi fi, în umbra irii-mi va veni,
Cu dânsul în vedere-mi voi fi de voi muri.”

Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”

Mihai Eminescu – ”Nu mă-nțelegi”

Mihai Eminescu – ”Nu mă-nțelegi” Eminescu, Mihai

ian. 272023

”În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine

Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind,
În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind,
Și în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân’nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,

Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
Azi – când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca aura de care tu ești împresurată,

Ca steaua ursitoare ce-o au după olaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei

Și viețile-amândoror s-amestecă-n întreg,
Când înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.
Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,

Cu marmura cea albă să nu te mai asemeni,
Să fi ca toată lumea – frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zee,
Să fii – încântătoare – dar numai o femeie,

Ș-acum să-mi zici: – „Privirea ce-atât ai adorat-o,
E încă tot senină, fermecătoare… Iat-o!?”
E încă tot!…Avea-vei în ochii-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți?

Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci ?
Au nu știi tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brațele veciei,

Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spumă zădărniciei noastre,
Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,
Trec și se pierd în zare ca paserile mării.

Și ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Și oarba suferință ce bântuie natura ?
Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,

Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,
Eu să zăresc o alta – un rai, o primavară,
Și-n codri plini de umbra lucire de isvoare, –

Azi când ești prea mult înger și prea puțin femeie,
Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare a astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea că nu mă înțelegi.”

Mihai Eminescu, ”Nu mă-nțelegi”
1882

Mihai Eminescu – ”Rugăciune”

Eminescu, Mihai, Rugăciuni și acatiste

ian. 222023

”Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!”

(Rugăciune de Mihai Eminescu)

Citate, poezie și literatură

nov. 292022

“Faith and science, I have learned, are two sides of the same coin, separated by an expanse so small, but wide enough that one side can’t see the other. They don’t even know they’re connected. Father and Lily were two sides of the same coin, I’ve decided, and maybe I am the space in between.”

Mary E. Pearson, ”The Adoration of Jenna Fox”

Swedenborg, Emanuel

nov. 072020

”În acea zi am fost, de asemenea, puţin neliniştit în inima mea, deoarece gândurile mele zburau contrar voinţei mele şi nu puteam să le reţin. Am fost la serviciul religios şi găseam că gândurile despre credinţă şi despre Hristos, despre meritele sale şi alte lucruri asemănătoare, precum şi cele care le însoţeau şi le confirmau provocau totuşi nelinişte şi dădeau ocazie la gânduri contrarii, care nu se pot preveni atunci când vrei să crezi prin propria ta judecată şi nu prin graţia Domnului. În sfârşit, îmi fu dat prin graţia Duhului de a avea credinţă, fără raisonnement, să fiu asigurat prin ea, când vedeam gândurile mele care confirmau acest fapt, ca dedesubtul meu; în inima mea râdeam de ele, şi mai mult încă de cele care le zguduiau şi le contraziceau; credinţa era cu mult deasupra gândurilor înţelegerii mele. Numai atunci au avut pace: Dumnezeu să mă întărească, pentru că e opera Sa şi mai puţin a mea, şi gândurile mele, fie ele cele mai bune, mai mult o distrug decât s-o întărească. Atunci, râzi de tine însuţi, la fel de bine când te ridici în gând împotriva a ceea ce crezi, precum şi atunci când vrei să confirmi aceasta prin înţelegerea ta. E, de asemenea, un lucru mai înalt, nu ştiu dacă e lucrul suprem, când omul primeşte graţia să nu amestece înţelegerea lui cu lucrurile credinţei, cu toate că se pare că Domnul Nostru admite unora aceasta, fără asigurări în ceea ce priveşte înţelegerea; fericiţi cei care cred şi nu văd. Aceasta am scris-o eu, în mod clar, în Prologul4 meu, numerele [53] şi 22, cu toate că neputând să mi le amintesc de la mine sau să ajung acolo fără graţia lui Dumnezeu, fără ştirea mea, se pare că aşa, ca o urmare, prin efectul şi schimbarea în fiinţa mea interioară am găsit aceasta; asta e graţia şi acţiunea lui Dumnezeu, onoare Lui în vecii vecilor. Căci eu văd ce greutăţi au învăţaţii, mai mult decât neştiutorii ca să ajungă la credinţa aceasta şi că astfel, pe propriul lor cont, râd de ei înşişi, ca mai înainte, de toată această adoration a propriei înţelegeri ce trebuie ridicată pentru a fi aruncată la pământ; ceea ce e opera lui Dumnezeu şi nu a omului. În acelaşi fel, e opera lui Dumnezeu a păstra un om în această stare. Astfel, această credinţă e separată de înţelegerea noastră şi se ţine deasupra ei. Iată pura ades, cealaltă e impură, atâta timp cât ea se amestecă cu înţelegerea noastră; trebuie ţinută înţelegerea noastră prizonieră sub supunerea credinţei. Ceea ce trebuie crezut trebuie, în consecinţă, să fie ceea ce El a spus: El care e un Dumnezeu, în toate locurile, adevărul. El însuşi. Ceea ce se înţelege prin asta e că noi trebuie să fim ca nişte copii; o mulţime de lucruri pe care le-am văzut se acordă cu aceasta şi poate şi faptul că atâtea capete erau fripte şi aruncate în cuptorul care era al Necuratului.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”

Alighieri, Dante

oct. 312020

”Smintit am fost pesemne de-am putut să-i spun atunci, răstindu-mă de sus: „Ia spune-mi: ce comoară i-a cerut
lui Petru-n schimbul cheilor Iisus când raiul sfânt în pază i l-a dat? «Urmează-mă», atâta doar i-a spus.
Iar când Matei apostol fu-nscăunat
în locul Iudei, aur sau argint
nici Petru, nici ceilalţi nu i-au furat.
Deci stai pe loc căci drept eşti osândit şi-ascunde bine-averea câştigată ce-n contra Franţei rău te-a sumeţit.
Şi dacă limba nu mi-ar fi legată de cinstea ce-o păstrez faţă de-acele preasfinte chei ce-ai stăpânit odată,
ţi-aş azvârli cuvinte şi mai grele, căci nu-i zgârcit ca papa şi papistul ce-ncalcă drepţi şi urcă răii-n stele.
De voi, de papi vorbea evanghelistul când peste-ape-o târfa-a fost văzut cu regi curvind, cum scrie-Apocalipsul;
cu capete vreo şapte s-au născut; din zece coarne vlagă-a supt mereu cât timp curat bărbatu-i s-a ţinut.
Voi v-aţi făcut din aur Dumnezeu
şi-o sută adoraţi fără ruşine,
când nici păgânii n-au mai mult de-un zeu.
Ah, câte rele-adus-a, Constantine nu creştinarea-ţi, ci doar zestrea care primul părinte-o dobândi prin tine.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XIX

Dumas, Alexandre

feb. 102020

”(…) aş râde cu gura până la urechi, le-aş spune fe¬meilor că această fiinţă perfidă, slăvită de dragostea mea, nu-mi răscoleşte decât un singur regret, acela de a mă fi lăsat amăgit de prefăcutele ei semne de nevinovăţie; unii batjoco¬ritori i-ar bate în strună regelui pe socoteala mea; m-aş pune la pândă în calea batjocoritorilor şi m-aş răzbuna pe unii dintre ei. Bărbaţii ar începe să se teamă de mine, şi după al treilea pe care-l voi fi doborât la pământ, aş fi adorat de femei. Da, iată o hotărâre pe care aş putea s-o iau, şi însuşi contelui de La Fère i-ar face plăcere aşa ceva. N-a trecut oare şi el, în tinereţea lui, prin necazurile prin care trec eu acum? N-a căutat să se izbăvească şi el de dragoste, prin beţie? Mi-a spus-o doar de-atâtea ori. De ce n-aş înlocui şi eu, la urma urmei, dragostea prin plăcere? A suferit şi el, ca şi mine, mai mult poate! Povestea unui bărbat să fie oare po¬vestea tuturor bărbaţilor? O încercare mai mult sau mai pu¬ţin lungă, mai mult sau mai puţin dureroasă? Glasul întregii omeniri nu e decât un nesfârşit ţipăt. Dar ce-i pasă de dure¬rile altora aceluia care suferă? Rana deschisă în alt piept îndulceşte ea cu ceva rana căscată în pieptul nostru? Sângele care curge lângă noi opreşte el sângele nostru? Această chi¬nuire generală scade ea cu ceva chinul fiecăruia? Nu, fiecare suferă pentru sine, fiecare se luptă cu durerea lui, fiecare plânge cu lacrimile lui.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

Ce sunt cookie-urile și cum le folosesc pe acest blog?