”Cu lacrimi vădesc
Ce jale m-apasă c-am fost părăsit,
Cu strâmb jurământ înșelat și mințit.Când dragoste, tu, în suflet mi-ai pus-o
Pe-aceea ce-mi smulge zadarnic suspin,
Vădit-ai într-însa
Atâtea virtuți, încât pentru dânsa
Ușor de răbdat îmi părea orice chin,
Căruia-n minte
Și-n dorul fierbinte
Loc i-ai fi dat; dar azi, c-am greșit
Știu bine, și focul mă arde-ndoit.Lumină în mintea-nșelată mi-a pus
Chiar dânsa, iubita și viața mea toată,
Plecând de la mine;
Când eu, sărmanul, gândeam că mă ține
Mai drag printre dragi și slugă plecată,
Ea, fără-ndurare
De chin și dogoare,
În inima ei pe altu-a primit,
Pe mine de-a pururi m-a izgonit.Când prins-am de veste că sunt alungat,
În suflet un plâns dureros m-a cuprins
Și stăruie-n el
Și blestem azi ziua și ceasul mișel
Când chipul ei dulce simțirea mi-a prins,
Cu roșii bujori
Din obrajii de flori.
Credința, nădejdea și focul cumplit,
Pe toate le blestem cu suflet sfârșit.Că focul meu n-are pe lume-alinare
Tu, Doamne, pricepi, căci pe Tine Te chem
Cu glas de durere;
Și încă-Ți mai spun că moartea mi-e vrere,
Așa de amarnic mă arde și gem.
Hai, moarte, grăbește,
În viața-mi lovește.
Lovește-n mânia și dorul smintit;
De ele aiurea voi fi mai ferit.N-am altă cărare și nici mângâiere
Durerea să-mi astâmpăr: zeu dulce-al iubirii,
Moartea-mi rămâne:
Cu dânsa durerii un capăt îi pune
Și cruță-mi suflarea de chinul trăirii,
Că fără de vină
Mi-e tihna străină.
Iubita să fie de-al meu sfârșit
Ferice cum e de noul iubit.De nimeni te-nvață, baladă iubită,
Eu nu mă mâhnesc, căci nimeni pe lume
Ca mine te cântă.
Ci-o rugă-am să-ți fac: pe aripi te-avântă,
Îl cată pe Amor, găsește-l și-i spune
Cum mă doboară
Viața amară
Vorbește-i și roagă-l pe țărm însorit
Să-mi ducă suflarea și trupul trudit.”Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu găndeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicţiile.”
Honoré de Balzac
”Încă din fragedă tinerețe și până în vremurile de față, eu, ca unul care pururi am fost înflăcărat de o iubire înălțătoare și curată, poate cu mult mai înălțătoare și mai curată decât s-ar cuveni umilei mele stări – așa precum ar putea crede unii, din cele câte povestesc – deși găsit-am laudă și prețuire la aceia care îmi aflaseră iubirea și erau oameni înțelepți, cu toate aceste, zic, mi-a fost nespus de greu s-o îndur, și nu din pricina cruzimii femeii îndrăgite, ci din pricina văpăii în care ardeam muncit de doruri nesățioase; iară văpaia aceasta, neîngăduindu-mi să găsesc în nici un chip vreo alinare, adesea mă făcea să simt mai multă amărăciune decât ar fi trebuit. Or, în amărăciunea aceasta, cuvintele de bine ale câte unui prieten și mângâierile lui mi-au adus atâta ușurare, încât sunt pe deplin încredințat că numai datorită lor se face c-am scăpat cu viață.”
Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Şi dacă cugeți şi iei bine-aminte, ai să te vezi precum bolnava care nu-şi află pace-n patul ei fierbinte
şi cată-n zvârcolire alinare.”Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul VI
”La prima scrisoare „închisă” a lui Cezar Petrescu, el îi răspunde: ”Toate sosesc la timp, aceluia care știe să aștepte, spune un proverb franțuzesc. Așa că și dumneata îmi vii la timp, mie, care, dacă vrei, am știut să aștept. Spun că îmi vii mie, fiindcă până să văd cât am să-ți fiu eu de folos, știu precis câtă alinare a durerii mi-ai adus dumneata”.„”
Panait Istrati (către Cezar Petrescu)