dragoste – Wallflowers

aug. 262026

”De-ar naște iubire făr’ de gelozie,
Nici uneia poate
Inima în piept nu i-ar râde ca mie.

De-i scris tinerețea
Să-i placă femeii în cel îndrăgit,
Ori fapta măreață
‘N război, frumusețea,
Purtarea aleasă, cuvântul grăit
Cu dor și dulceață,
Eu sunt aceea; pe-a dragului față
Eu una pe toate
La rând le citesc, când iubirea mă-mbie.

Dar fiindcă știu bine
Că ș-alte înțelepte ca mine mai sunt,
Eu tremur de teamă,
Căci tot ce-i în mine,
Și-n ele mocnește și-același avânt
Cu dor mi le cheamă.
De aceea plătesc norocului vamă
Și griji necurmate îmi tulbură pacea și n-am bucurie.

De-ar fi pe-o măsură
Credință să am pe cât prețuire
În cel îndrăgit,
Bănuială și ură
N-aș pătimi; dar când văd că-n iubire
Nu-i unul cinstit,
Pe toți îi țin răi; mă mistui cumplit
Și-a mele surate
Pe toate le bănui de gând cu hoție.

De aceea nici una
Să n-aibă-ndrăzneală în dragostea mea
Să-mi facă ocară;
Căci dacă vreuna
Cu vorbe mieroase ori semne ar vrea
Să-mi facă, mă jur pe Sfânta Fecioară,
Celei ingrate
Cu vârf să-i plătesc a ei mârșăvie.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

Dumas, Alexandre

aug. 252026

”La Vallière era pentru Bragelonne atât de prezentă aici prin mobile, prin alegerea stofelor, prin chiar reflexele parchetului! Fără glas, zdro¬bit, nu avea ce să afle mai mult, şi o urma pe neînduple¬cata lui călăuză doar aşa cum un osândit îşi urmează călăul. DOAMNA, crudă ca orice femeie gingaşă şi aprinsă, nu-i ascundea nici un amănunt.
Dar, trebuie să o spunem, în ciuda soiului de apatie în care căzuse, lui Raoul, chiar de-ar fi rămas singur, nu i-ar fi scăpat nici unul din aceste amănunte. Fericirea femeii iubite, când această fericire vine din partea unui rival, e o tortură pentru bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, însă, pentru această inimă ce cunoştea pentru întâia oară în viaţă amărăciunea fierei, fericirea Louisei era o moarte dintre cele mai ruşinoase, moartea sufletului şi a trupului. Ghicea totul: mâinile care se strânseseră, chipurile apropiate ce se cununaseră în faţa oglinzilor, ca un jurământ atât de dulce pentru îndrăgostiţii ce se văd astfel de două ori, spre a-şi întipări şi mai bine în amintire acest tablou. Ghicea sărutările nevăzute sub căderea draperiilor grele, smulse din agăţătoarele lor. Tălmăcea în chinuitoare du¬reri graiul paturilor de odihnă, retrase în umbra lor complice. Acest lux, această rânduială îmbietoare, această grijă minuţioasă de a cruţa orice stinghereală persoanei iubite, sau de a-i face o surpriză plăcută, această putere a dragostei, sporită de puterea regală, fură pentru Raoul o lovitură mortală. Oh, dacă există o uşurare a sfâşietoarelor dureri provocate de gelozie, aceea este inferioritatea bărba¬tului ce-a fost preferat în locul tău! Pe când, dimpotrivă, dacă există un iad în inima iadului, o tortură fără nume în vorbirea omenească, aceasta e atotputernicia unui zeu pusă la dispoziţia rivalului, o dată cu darurile tinereţii, ale frumuseţii, ale graţiei. În astfel de momente, se pare că Dumnezeu însuşi e împotriva îndrăgostitului dispreţuit.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele De Bragelon”

Dumas, Alexandre

aug. 242026

”- (…) să-ţi întorci ochii de la cineva; şi apoi te văd nestatornică… Oricum, oricum, mă tem de această dragoste adâncă pe care ţi-o port.
– Oh, sire, vă înşelaţi – răspunse La Vallière. Când voi iubi pe cineva, va fi pentru toată viaţa.
– Când vei iubi! rosti regele cu un accent apăsat. Cum, nu iubeşti încă pe nimeni?
Ea îşi ascunse faţa în palme.
– Vezi, vezi că am dreptate să te învinovăţesc? zise regele. Vezi că eşti nestatornică şi capricioasă, poate chiar cochetă? Vezi? Oh, Doamne, Doamne!
– Oh, nu! făcu ea. Nu vorbiţi astfel, sire. Nu! Nu! Nu!
– Îmi făgăduieşti, atunci, că vei fi totdeauna aceeaşi pentru mine?
– Oh, totdeauna, sire!
– Că nu vei avea niciodată acele asprimi care zdrobesc inima, acele schimbări neaşteptate care m-ar ucide?
– Nu, oh, nu!
– Ei bine, iată, îmi plac făgăduielile, îmi place să pun sub semnul jurământului, adică sub ocrotirea lui Dumnezeu, tot ceea ce îmi stârneşte inima şi dragostea. Promite-mi sau, mai degrabă, jură-mi, jură-mi că, dacă în această viaţă pe care o vom începe, viaţă plină de sacrificii, de taine, de dureri, viaţă bogată în piedici şi în înţelesuri greşite, jură-mi că dacă ne vom fi înşelat, dacă nu ne vom fi înţeles pe deplin, că dacă vom fi păcătuit cu ceva unul faţă de altul – şi asta e o adevărată crimă în dragoste, Louise…
Ea tresări până în adâncul sufletului: era prima dată când îşi auzea numele rostit astfel de către regescul ei iubit. Cât despre Ludovic, el îşi scoase mănuşa şi întinse braţul pe fereastra trăsurii.
– Jură-mi – continuă regele – că, în toate neînţele¬gerile noastre, niciodată, oricât de departe am fi unul de altul, niciodată nu vom lăsa să treacă o noapte fără ca, în cearta noastră o vizită, sau cel puţin un mesaj din partea unuia dintre noi să nu aducă celuilalt mângâierea şi liniştea.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

Patericul Egiptean

aug. 232026

”Zis-a un bătrân: acela care a greșit, se cade să se pocăiască, deosebindu-se de toată dragostea și însoțirea omenească, până când se va înștiința că i-a primit Dumnezeu pocăința. Pentru că dragostea lumii acesteia ne desparte pe noi de dragostea lui Dumnezeu.”

(Patericul Egiptean)
/

Shakespeare, William

aug. 202026

”Făcut-ai de ruşine frumuseţea
Şi dragostea şi duhul! Cărpănos –
Cum e zaraful ghiftuit de bani,
Nimic nu foloseşti, din tot ce ai,
Spre-a-mpodobi, aşa cum se cuvine,
Iubirea, frumuseţea, duhul tău.
Tiparul tău frumos e chip de ceară
Nevrednic de curajul bărbătesc.
Deşertăciune-i sfântul legământ,
Scornire ticăloasă, ce ucide
Iubirea juruită pentru veci.
Iar duhul tău, ce-ar trebui să fie
Cârmaciul frumuseţii şi-al iubirii,
Ia foc, din neghiobia ta, ca praful
De puşcă agăţat la cingătoarea
Unui soldat netot, şi te sfărâmă
Chiar arma ce-o aveai să-ţi fie scut
Ridică-te! Fii om cu-adevărat!”

William Shakespeare, ”Romeo și Julieta”

Dumas, Alexandre

aug. 172026

”Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi or¬goliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa.
Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste stră¬ină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale.
Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în func¬ţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

Swedenborg, Emanuel

aug. 172026

”Fiecare din rai ştie, crede şi chiar simte că nu doreşte şi nu face ceva bun prin sine şi că nu gândeşte şi nu crede nimic adevărat prin el, ci doar din Sfera Divină şi deci de la Dumnezeu; şi că binele şi adevărul ce provin din el nu sunt deloc bine şi adevăr pentru că în ele nu există viaţa aprinsă din Sursa Divină. Îngerii din cerul cel mai profund văd şi simt influenţa Divină; iar viaţa lor le pare cerească doar în măsura în care o primesc; căci doar până acolo ei există în dragoste şi credinţă, în lumina inteligenţei şi a înţelepciunii şi deci în bucurie cerească.”

Emanuel Swedenborg, ”Raiul și Iadul”

Dumas, Alexandre

iul. 232026

”- Frumoasă lume! zise Montalais.
– O lume – adăugă Athénaïs – în care bărbatul o tămâiază pe femeie până o face să cadă ameţită, ca apoi s o batjocorească după ce a căzut.
– Cine îţi vorbeşte de cădere? zise Louise.
– Ah, iată o teorie nouă, draga mea; arată-mi, te rog, mijlocul de a nu fi învinsă, o dată ce te-ai lăsat târâtă de dragoste.
– Oh – strigă tânăra fată, ridicându-şi spre cerul întu¬necat frumoşii ei ochi umezi – oh, dacă aţi şti ce înseamnă să ai o inimă, v-aş explica şi v-aş convinge; o inimă care iubeşte e mai tare decât toată cochetăria şi decât toată mândria de care vorbiţi voi. Niciodată o femeie nu e iubită, aşa cred eu, şi Dumnezeu mă aude, niciodată un bărbat nu iubeşte ca un idolatru decât atunci când se simte iubit. Lasă-i pe bătrânii din comedii să se creadă adoraţi de cochete. Tânărul se cu¬noaşte pe sine însuşi, el nu se pierde cu firea; dacă are pen¬tru cochetă o dorinţă, o înflăcărare, o furie – vedeţi că vă las gândirii câmp liber, şi cât vreţi de larg – într-un cuvânt, dacă o cochetă poate să i sucească minţile, niciodată nu va face din el un îndrăgostit. Iubirea, vedeţi voi, aşa cum o în¬ţeleg eu, e un sacrificiu necontenit, absolut, întreg; dar nu sacrificiul numai uneia din cele doua părţi. Este abnegaţia deplină a două suflete care vor să se topească într-unul sin¬gur. Dacă voi iubi vreodată, îl voi ruga pe iubitul meu să mă lase liberă şi curată; îi voi spune, şi el va înţelege, că sufletul mi-e sfâşiat de acest refuz, iar el, el care mă va iubi, simţind dureroasa măreţie a sacrificiului meu, la rându-i se va jertfi ca şi mine, mă va respecta, nu va caută niciodată să mă facă să cad, pentru a mă batjocori după ce am căzut, aşa cum spuneai adineauri aruncând cu pietre în iubirea pe care eu aşa o înţeleg. Iată ce înseamnă pentru mine dragostea. Şi acum îmi veţi spune că iubitul meu mă va dispreţui; nu cred asta, afară doar dacă el va fi cel mai ticălos dintre oameni, dar inima mea mi-e chezaşă că nu voi alege niciodată astfel de oameni. Privirea mea îl va răsplăti pentru jertfele sale sau îi va impune virtuţi pe care n-ar fi crezut niciodată că le are.
– Dar, Louise – strigă Montalais – tu ne vorbeşti despre toate acestea, fără a le pune în practică!”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

Tudor Arghezi – ”Melancolie”

Tudor Arghezi – ”Melancolie” Arghezi, Tudor

iun. 222026

“Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aș voi să mi se pară.”

Tudor Arghezi, ”Melancolie”

Blavatsky, Helena Petrovna, Samael Aun Weor

iun. 222026

”Această Lume Cauzală minunată sau Lumea Voinței Conștiente, atât de citată de domnul Leadbeater, Annie Besant, Arthur Power, Rudolf Steiner, Helena Petrovna Blavasky etc… este culmea dragostei și a legii, aceasta este evident…
Fără îndoială, Cerul lui Venus nu aparține timpului și este dincolo de planul mental.
Este evident că substanța AKASHICA, ca element natural și Vibrație sau TATTWA, constituie în sine fondul viu și filosofal al Lumii de Cauzalitate Cosmică…
În această regiune, albastrul electric adânc strălucește minunat ici, colo, aici jos, săturându-ne de o voluptate spirituală încântătoare, de nedescris…
Este Lumea Cauzelor Naturale, ocean fără țărmuri, fără margini… necontenită mișcare de valuri de acțiune și consecință, flux și reflux, din clipă în clipă.
Este evident că nu există cauză fără efect, nici efect fără cauză; orice acțiune este urmată de o reacțiune; din orice act se desprinde totdeauna o consecință… sau, mai degrabă, o serie de consecințe.”

Samael Aun Weor, ”Cei trei munți”

Petrescu, Camil

iun. 042026

”Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.”

Camil Petrescu

Dumas, Alexandre

ian. 042026

”Pe măsură ce se apropiau auziră larmă, văzură cum lumina creştea, desluşiră cântece patriotice, care, în plină zi, în plin soare, în atmosfera de luptă păreau imnuri eroice, dar care în puterea nopţii, în lumina incendiului, căpătau accentul lugubru al unei beţii de canibali.
– Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, uitând că Dum¬nezeu era desfiinţat.
Şi grăbea pasul, sudoarea curgîndu-i pe frunte. Lorin se uita la el cum merge şi şoptea printre dinţi:
Dragoste, dragoste, când pui mâna pe noi,
Se poate lesne spune: s-a terminat cu voi!”

Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”

Boccaccio, Giovanni

dec. 282025

”Elisa îi răspunse zâmbind că îl ascultă cu dragă inimă și începu cu dulce glas, așa precum urmează:

Iubire, de-o fi să-ți mai scap din gheare,
Nu-mi vine-a crede c-altădată
Ușor am să cad prinsă-n laț sau fiare.

Copilă, pătruns-am în jocul tău; crunt,
Crezându-l liman de veșnică pace,
Și armele toate le-am pusla pământ,
Cum cel cu deplină încredere face.

Dar tu, despot rău, pizmaș pe noroace,
Pe mine-ai sărit de îndată,
Cu brațe de fier m-ai strâns în prinsoare.

Pe urmă în lanțuri pe veci cetluită,
Plânsă de lacrimi, de chin și durere,
Celui prin care mi-e moartea sortită
Prinsă m-ai dat și mă are-n putere;
E atâta de aspră-a stăpânului vrere,
Că plânsul și jalea mea toată
Nicicând n-au aflat la el îndurare.

Rugările mele vântul le duce,
Nimica n-aude, nimica n-ascultă,
Chinu-mi sporește, viața mi-e cruce
Și moartea încă tot mă-nspăimântă.
Te-ndură, stăpână, de mine cea frântă,
Puterea în locu-mi ți-arată,
Dă-mi-l legat în a ta-ncătușare.

De nu, fii bună măcar și dezleagă
Strânsoarea nădejdii ce roabămă ține.
Te-ndură, stăpână temută și dragă!
De ruga mi-o asculți, credință e-n mine
Bujori fericirea-n obraji să-mi anine
Și-atuncea, de chinuri scăpată,
Mi-oi prinde în plete roșie floare.

Elisa își isprăvi cântarea cu un suspin amar, dar – deși cu toții se mirară de cuvintele einimeni din cei de față nu pricepu ce pricină îi smulge atâta tânguire.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

Dumas, Alexandre

dec. 282025

”Şi când în sfârşit veni ziua de 31 mai, asediatorul teribil de la Bastilia şi de la palatul Tuileries şedea lungit pe pat, sfâşiat de fierbinţeala aceea care-i ucide până şi pe cei mai puternici şi pentru care e de-ajuns doar o privire ca s-o alunge, un cuvânt ca s-o vindece.”

Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”

Dumas, Alexandre

dec. 072025

”Fericirea femeii iubite, când această fericire vine din partea unui rival, e o tortură pentru bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, însă, pentru această inimă ce cunoştea pentru întâia oară în viaţă amărăciunea fierei, fericirea Louisei era o moarte dintre cele mai ruşinoase, moartea sufletului şi a trupului. Ghicea totul: mâinile care se strânseseră, chipurile apropiate ce se cununaseră în faţa oglinzilor, ca un jurământ atât de dulce pentru îndrăgostiţii ce se văd astfel de două ori, spre a-şi întipări şi mai bine în amintire acest tablou. Ghicea sărutările nevăzute sub căderea draperiilor grele, smulse din agăţătoarele lor. Tălmăcea în chinuitoare dureri graiul paturilor de odihnă, retrase în umbra lor complice. Acest lux, această rânduială îmbietoare, această grijă minuţioasă de a cruţa orice stinghereală persoanei iubite, sau de a-i face o surpriză plăcută, această putere a dragostei, sporită de puterea regală, fură pentru Raoul o lovitură mortală. Oh, dacă există o uşurare a sfâşietoarelor dureri provocate de gelozie, aceea este inferioritatea bărba¬tului ce-a fost preferat în locul tău! Pe când, dimpotrivă, dacă există un iad în inima iadului, o tortură fără nume în vorbirea omenească, aceasta e atotputernicia unui zeu pusă la dispoziţia rivalului, o dată cu darurile tinereţii, ale frumuseţii, ale graţiei. În astfel de momente, se pare că Dumnezeu însuşi e împotriva îndrăgostitului dispreţuit.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

Ce sunt cookie-urile și cum le folosesc pe acest blog?