”M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.Mi-am pus o pereche de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsând nici un loc liber
Care să poată fi atins de mângâieri
Ori de alte otrăvuri.Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
– Şi eu te iubesc.”Marin Sorescu, ”Precauție”
”M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul „iubire”, şi o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…”
Cella Serghi
”La prima scrisoare „închisă” a lui Cezar Petrescu, el îi răspunde: ”Toate sosesc la timp, aceluia care știe să aștepte, spune un proverb franțuzesc. Așa că și dumneata îmi vii la timp, mie, care, dacă vrei, am știut să aștept. Spun că îmi vii mie, fiindcă până să văd cât am să-ți fiu eu de folos, știu precis câtă alinare a durerii mi-ai adus dumneata”.„”
Panait Istrati (către Cezar Petrescu)
