”Şi atunci vezi că uneori, Pentru a mina falsa autoritate a unei idei absurde care repugnă raţiunii, şi râsul poate să fie un instrument potrivit. Adesea râsul slujeşte şi pentru a-i face de ruşine pe cei răi şi a le scoate la iveală sminteala. Se povesteşte de Sfântul Maurus că păgânii l-au băgat în apă clocotită şi el s-a plîns că baia era prea rece; guvernatorul păgîn a băgat ca smintitul mâna în apă ca să controleze şi s-a opărit. Frumoasă faptă a acelui sfânt martir care i-a ridiculizat pe duşmanii credinţei.”
Umberto Eco, ”Numele Trandafirului”
În pântecele unei mame se aflau doi bebeluși. Unul l-a întrebat pe celălalt:
„Crezi în viața de după naștere?” Celălalt a răspuns: „Desigur. Trebuie să existe ceva după naștere. Poate că suntem aici pentru a ne pregăti pentru ceea ce vom fi mai târziu.”
„Prostii”, a spus primul. „Nu există viață după naștere. Ce fel de viață ar fi aceea?”
Al doilea a spus: „Nu știu, dar va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom merge cu picioarele și vom mânca cu gura. Poate că vom avea alte simțuri pe care nu le putem înțelege acum.”
Primul a răspuns: „Este absurd. Mersul este imposibil. Și mâncatul cu gura? Ridicol! Cordonul ombilical ne furnizează nutriția și tot ce avem nevoie. Dar cordonul ombilical este atât de scurt. Viața de după naștere trebuie exclusă logic.”
Al doilea a insistat: „Ei bine, cred că există ceva și poate este diferit față de cum este aici. Poate că nu vom mai avea nevoie de acest cordon fizic.”
Primul a răspuns: „Prostii. Și, în plus, dacă există viață, atunci de ce nu s-a mai întors nimeni de acolo? Nașterea este sfârșitul vieții, iar în cea de după naștere nu este decât întuneric, tăcere și uitare. Nu ne duce nicăieri.”
„Ei bine, nu știu”, a spus al doilea, „dar cu siguranță o vom întâlni pe Mamă și ea va avea grijă de noi.”
Primul a răspuns: „Mamă? Chiar crezi în Mamă? E de râs. Dacă Mama există, atunci unde este Ea acum?”
Al doilea a spus: „Ea este peste tot în jurul nostru. Suntem înconjurați de ea. Suntem ai Ei. În Ea trăim. Fără Ea, această lume nu ar exista și nu ar putea exista.”
Primul a spus: „Ei bine, eu nu O văd, așa că este logic că Ea nu există.”
La care al doilea a răspuns: „Uneori, când ești în tăcere și te concentrezi și asculți cu adevărat, poți percepe prezența Ei și poți auzi vocea Ei iubitoare, chemând de sus.”
Pablo J. Luis Molinero
In a mother’s womb were two babies. One asked the other:
“Do you believe in life after delivery?” The other replied, “Why, of course. There has to be something after delivery. Maybe we are here to prepare ourselves for what we will be later.”
“Nonsense” said the first. “There is no life after delivery. What kind of life would that be?”
The second said, “I don’t know, but there will be more light than here. Maybe we will walk with our legs and eat from our mouths. Maybe we will have other senses that we can’t understand now.”
The first replied, “That is absurd. Walking is impossible. And eating with our mouths? Ridiculous! The umbilical cord supplies nutrition and everything we need. But the umbilical cord is so short. Life after delivery is to be logically excluded.”
The second insisted, “Well I think there is something and maybe it’s different than it is here. Maybe we won’t need this physical cord anymore.”
The first replied, “Nonsense. And moreover if there is life, then why has no one has ever come back from there? Delivery is the end of life, and in the after-delivery there is nothing but darkness and silence and oblivion. It takes us nowhere.”
“Well, I don’t know,” said the second, “but certainly we will meet Mother and she will take care of us.”
The first replied “Mother? You actually believe in Mother? That’s laughable. If Mother exists then where is She now?”
The second said, “She is all around us. We are surrounded by her. We are of Her. It is in Her that we live. Without Her this world would not and could not exist.”
Said the first: “Well I don’t see Her, so it is only logical that She doesn’t exist.”
To which the second replied, “Sometimes, when you’re in silence and you focus and you really listen, you can perceive Her presence, and you can hear Her loving voice, calling down from above.”
Pablo J. Luis Molinero
”- (…) Tot ceea ce ai auzit povestindu-se, tot ceea ce ai citit, îţi revine în minte, ca şi cum tu ai fi dus cu forţa nu spre cer, ci spre infern. Sub tortură spui nu numai ce vrea inchizitorul, dar şi ceea ce îţi închipui că poate să-i facă plăcere, pentru că se stabileşte o legătură (aceasta este într-adevăr diabolică) între tine şi el… Lucrurile acestea le ştiu, Ubertino, am făcut şi eu parte din grupul acela de oameni care cred că pot revela adevărul cu fierul ■ înroşit. Ei bine, să ştii, incandescenţa adevărului provine de | la alt foc. Sub tortură Bentivenga poate să-ţi fi spus minciunile cele mai absurde, pentru că nu mai vorbea el, ci: desfrîul lui, diavolul din sufletul lui.
– Desfrîul?
– Da, există un desfrîu al durerii, după cum există un desfrîu al adoraţiei şi chiar unul al umilinţei. Dacă le-a trebuit atît de puţin îngerilor rebeli ca să-şi schimbe înflăcărarea lor de adoraţie şi de umilinţă în înflăcărare de trufie şi de revoltă, ce să mai spui de o fiinţă umană? Iată, acum o ştii, gîndul] acesta m-a străbătut în cursul anchetelor mele inchizitoriale.! Şi din pricina asta am renunţat la activitatea aceea. Mi-aj lipsit curajul să anchetez slăbiciunile celor răi, pentru că am constatat că sunt aceleaşi slăbiciuni ca şi cele ale sfinţilor.”Umberto Eco, ”Numele trandafirului”
”Ce mai faci? Ce mai spui?
Unde eşti? Mai exişti?
Ochii mei sunt nebuni
După ochii tăi trişti.
Te aştept peste tot
Şi visez să te-mbuni,
Am zidit pentru noi
Un spital de nebuni.
Acest fel de a fi
Vreau oricum să-l conservi,
Un spital pentru cord,
Cu salon pentru nervi.
Nu e logic nimic
În întregul demers,
Amintiri au murit
Şi contururi s-au şters.
Nu ştiam c-am avut
Acest mare noroc
Să trăiesc lâng-un om
Care lumii-i dă foc.
Consolat, te aştept,
Mi-e necaz şi pustiu
Şi mă tem să te-ntorci,
Cred că nu te mai ştiu.
Poate că, între timp,
Chiar şi tu te-ai schimbat,
Un păcat părăsind,
Îţi asumi alt păcat.
Poate numele tău
E precum ţi-am spus eu,
Şi eşti rodul divin,
Fiica lui Dumnezeu.
Să te caut nu vreau,
Să te-aştept nu mai pot,
Mi-am propus să te uit,
Cu iubire cu tot.
Îndărătnic te porţi,
Şi absurd, şi naiv,
Dar eu hachiţa ta
Nu mai pot s-o cultiv.
Doar atât mai aştept,
Să-ţi revii, să te-aduni,
C-am făcut pentru noi
Un spital de nebuni.
Ne putem odihni
În cămaşa de lanţ,
Terapie de şoc
Pentru foştii amanţi.
Eu, din lacrima mea,
Am făcut, mai la Nord,
Un spital de nervi,
Un spital pentru cord.
Bat pe-acolo ninsori,
Într-un fel îngeresc,
Ca să-ţi dea de-nţeles
Că eu tot te iubesc.
Însă nu te iubesc
Ca să vii, ca să pleci,
Te iubesc gratuit,
Inutil pentru veci.
Poţi la şes coborî,
Poţi rămâne-n zăpadă,
Te iubesc fără sens
Şi tu nici nu contezi.
Astăzi, încă te joci
De-a misterul întreg,
Cei din jur ori nu ştiu,
Ori, ştiind, nu înţeleg.
Dar, treptat, vei simţi
Că fiorul trecu
Şi vei vrea să le-arăţi
Că-n poeme eşti tu.
Şi, atunci, ai să lupţi
Să le poţi demonstra
Că la mine în vers
Este chiar viaţa ta.
Şi te vor umili,
Contestând dreptul tău,
Dar eu nu te-am numit,
Ca să nu-ţi fac vreun rău.
O s-apari, pe nedrept,
După ce am să mor,
Ca un alt personaj,
Scris de alt autor.
Şi, atunci, ai să negi
Adevărul cel strict
Că-ntre noi a fost şi
Acest straniu conflict.
Şi vei face recurs,
Că-ntr-o zi ai să vrei
Să arăţi cine-ai fost
Între-atâtea femei.
Eu, atunci, am să-ţi fiu
Cel din urmă atu,
Declarând că, oricum,
Eroina eşti tu.
Astfel, adeveresc
Că şi azi ne iubim
Şi, murind, am să fiu
Soţul tău legitim.”Adrian Păunescu, ”Eroina ești tu”
”Adrian vorbi cu voce scăzută:
– Aceasta-i liniştea noastră. E ca o odihnă după cumplite încercări. Uneori peisajul acesta pustiu, liniştit şi trist, tresare ca sub vifor. Ş-atuncea cad vrednicii lângă nemernici, amestecaţi în aceeaşi pustiire a gloanţelor şi schijelor. De ce au pierit cei care râdeau ieri; de ce trăieşti tu, ca să te temi de mâni, nu se ştie… Ah, titelule, generaţia noastră are o viaţă tragică şi absurdă… Nu ştiu dacă mă înţelegi, titelule…
– Te înţeleg, bie, suspină în întuneric mezinul.
– Da; pămîntu-i plin de mormintele tinereţii.
Adrian avea o voce aşa de amară, încît lui Paul îi veniră lacrimile, şi le lăsă să curgă în lungul obrazului; îşi simţi apoi dreapta cuprinsă în pumnul tare al fratelui său.”Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”
“Spun oamenii că au căutat viața întreagă „femeia ideală”, și n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în orice femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în fața dragostei, să anuleze acel abstract dor de „femeia ideală”, creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică și amuzantă; căci e foarte confortabil să „cauți” veșnic, mai greu e să găsești și să nutrești ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.”
Mircea Eliade
”Vine atât de târziu, dar vine. Nu este în el niciun elan ca s-o întâmpine, dar nu e nicio voinţă care s-o alunge. Mai rămâne undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evenimentele, mai rămâne gândul copilăros, dar încă viu, că iubirea lui nu e pierdută, că o serie absurdă de coincidenţe şi erori i-au despărţit şi înşelat, dar că totul poate fi explicat, totul poate fi regăsit. Mai e încă timp, mai e încă timp…”
Mihail Sebastian
”Ce faci la ora când mi-e dor de tine
şi nici un fel de răni nu te opresc
să-mi reconstitui trupul în ruine
şi să-mi refaci tot viciul omenesc?Eşti ţipătul plăcerii îndrăzneţe
şi te implor, ca într-un turn complex,
să-mi regăsesc plăceri din tinereţe,
să-ţi pun cu moartea focul meu în sex.Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
şi-ai să-mi dedici tandreţea ta umilă
să mă mai scol nebun de la pământ.Nu ştiu ce faci când eu îţi caut gura,
cu nebunia de soldat bătrân,
ce-şi vindecă în cer harababura
şi-mi dai motiv în viaţă să rămân.Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are nici un rost,
te recompun cu gust de mere coapte
şi nici nu ştiu, de fapt, ce fruct ai fost.Eu te iubesc cu lipsa de ruşine
a unei făr’delegi cu chipul tău
şi-atât cât te blestem, îmi este bine
şi-atunci când nu te simt, îmi este rău.De sus din avionul ce m-aduce
în vatra ta, te văd şi te rescriu,
eşti condamnată la aceeaşi cruce
pe care-mi este scris să mă simt viu.Şi nu-nţeleg ce poţi acolo face
fără întregul meu absurd blestem,
hai, neagra mea, arată-te încoace
şi-aş vrea sorbindu-ţi noaptea să mă tem.Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
te gust pe nesimţite şi mi-e bine
şi te găsesc intrată în pământ.Eu simt că mor păzindu-te de toate
şi n-am să mai rezist măcar un ceas
să te culeg din tot ce nu se poate
şi să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.O, negricioasă fără de lumină,
mă tem că, într-o noapte, vei pleca
şi-atunci te rog, din marea mea ruină,
închide viaţa mea cu viaţa ta.”Adrian Păunescu, ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine” (1 octombrie 1995, Paris – Bucureşti, ”Front fără învingători”, 1995)
”Cum întoarcerea noastră în marea energie a Universului e actul demn al unor oameni liberi, înţelepciunea finală, lacrimile şi regretele ni s-ar părea tot atât de absurde ca lugubrele lamentaţii ale vechilor bocitoare.”
Vladimir Colin, ”A zecea lume”
”Cu toate că-s frumoasă şi am parfum de lotuşi,
Deşi am ca laleaua obraz catifelat
Şi svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuşi,
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?”Omar Khayyam, ”Nimicnicia şi absurdul vieţii” (fragment)
”Prietenii mei unde-s? Călcatu-i-a-n picioare
Ne-ndurătoarea moarte? Dar noaptea mi se pare
Că-i mai aud cum cântă prin parcul adormit.
– Sunt morţi, ori poate numai sunt beţi de-a fi trăit?”Omar Khayyam, ”Nimicnicia şi absurdul vieţii” (fragment)
”Prisos de strălucire eu lumii n-am adus.
Tot ce mă înconjoară – de mine-i mai presus.
Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat:
De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?”Omar Khayyam, ”Nimicnicia şi absurdul vieţii” (fragment)
”N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege.
Şi chiar dacă-aş fi liber, spuneţi-mi, unde-aş merge?
Să nu te naşti mai bine-i. Dar cum să evităm?
…Acum însă că suntem – de ce să mai plecăm?”Omar Khayyam, ”Nimicnicia şi absurdul vieţii” (fragment)
”Se-ntunecă. Mesenii extenuaţi de viaţă
Au adormit. În umbră, priviţi ce palizi sunt!
Întinşi şi reci! Tot astfel vor fi şi în mormânt.
N-aduceți lampa! Morții nu mai au dimineață.”Omar Khayyam, ”Nimicnicia şi absurdul vieţii” (fragment)