„Prin mândrie ne amăgim mereu pe noi înșine. Dar, în adâncul conștiinței obișnuite, o voce blândă și liniștită ne spune că ceva este dezacordat.”
Carl Gustav Jung
feb. 162026
mart. 192024
”Luna a devenit o dansatoare la acest festival al iubirii.
Acest dans al luminii Această sacră binecuvântare Această iubire divină
ne arată calea spre o altă lume
pe care doar îndrăgostiţii o pot vedea cu ochii lor arzând de pasiune.Aceia care s-au predat sunt cei aleşi.
Odinioară, erau ca nişte stropi de lumină Acum sunt soarele strălucitor.Ei au lăsat în urmă această lume de jocuri amăgitoare.
Ei sunt îndrăgostiţii privilegiaţi, care creează o lume nouă
cu ochii lor aprinşi de pasiune.”Rumi, ”Îndrăgostiții sunt privilegiați”
feb. 192024
„Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.
Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”Constantin Brâncuși
feb. 082024
“Am observat această exaltare trufașă la mulți oameni, mai ales, desigur, la cei inculți, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenți, chiar superiori celor cultivați. La o privire superficială, cei cultivați păreau cei mai anodini indivizi, blocați în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimând idei despre care ei știau că nu sunt ale lor, și cum a avea idei proprii nu era o glumă, și în nici un caz să faci ele paradă în societate, ei discutau pașnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în față, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deșucheat, se înjurau de mamă și stârneau nedumerire și dezamăgire fiindcă se știa totuși că sunt mari specialiști în medicină, biologie, matematici ețetera… În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînțeles amestecându-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe alții…”
Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
aug. 232023
”Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
în vremea unor basme petrecute,
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.
Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
în mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.
Tabloul se apropie şi creşte,
îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
„Eşti rău, străine — te-am văzut şi-n vis„…
Şi buzele îi tremură a spaimă —
„Eşti rău, străine, pleacă„ — mi-a mai zis.
„Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.”
„De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac.„
Şi-năbuşit a trebuit să tac.
„Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte —
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: — Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa.„
Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece —
„Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ti altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor.„
Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
„Ascultă, tu, străinule de jos.
„Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!„
Oh, surd strigau şi trist şi dureros —
„Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!„
De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.
Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său…
Pe suflet tot arunc cernite zaruri —
„De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?„”Nicolae Labiș, ”Dilema” (”o viziune a omului comun”)
mart. 082023
”Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine
Amăgitori sânt ochii — furi de-ndulciri străine
În porţile acestea a ochilor aibi strajă:
Privire femeiască privire nu-i, ci vrajă.
A sufletului pusnic cetate întărită
Ea cade înainte-i de vînturi răscolită.”Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
feb. 262023
„S-o fi înstrăinat și Dragobete
Cutreierând al veacurilor mit.
Și a rămas în codru să aștepte
Fecioarele cu dor neprihănit…
Ori, poate, el, ce semăna iubirea
Și ghiocei în rol de pețitori,
Și-o fi pierdut în spațiu strălucirea,
Înlocuit cu alte sărbători…
Și, poate, l-a cuprins dezamăgirea,
Când a văzut că-n inimi nu răsare
Cea flacără ce înnoiește firea,
Stârnind în suflet freamăt și cântare…
Ori, poate, de prea lungă așteptare,
Năvalnicul flăcău curtenitor
Și-a preschimbat și inima în floare
Și s-a făcut în brazdă pe ogor…
Și-n primăveri cu secetă-n privire,
Ne spune că nu-i totul în zadar –
Că mai avem nevoie de iubire,
Cât mai păstrăm în inimă altar.
Și doar o zi pe an, atât mai cere
Al geto-dacilor de ieri moștenitor,
Să îi găsim un loc printre legende,
În românescul nostru Panteon…”(”S-O FI ÎNSTRĂINAT ȘI DRAGOBETE…” Din volumul ”APOCALIPSA din NOI”)
feb. 242023
”Există însă şi vise supranaturale, şi acestea pot fi mesaje de la Dumnezeu, trimise nouă la apropierea unui mare pericol. Un astfel de vis a fost trimis Magilor de la Răsărit, atunci când Irod a vrut să ucidă pruncii; Iosif a avut un asemenea vis, şi, la fel, Iacob, atunci când a pornit spre Egipt. Anania, Corneliu şi mulţi alţii au avut viziuni asemănătoare. Vise supranaturale au fost constatate şi la unele persoane din zilele noastre, dar numai înţelepţii le-au acordat atenţie, ceilalţi tratându-le cu dispreţ, deşi asemenea vise sunt adevărate şi nu amăgitoare. Există persoane a căror spiritualitate este atât de puternică, şi sufletele lor sunt atât de înflăcărate, încât se pot apropia de cea mai înaltă sferă spirituală atunci când trupurile lor sunt adormite. Aceste persoane au văzut slava lui Dumnezeu, au trăit fericirea răscumpărării, şi au luat cunoştinţă de chinurile la care sunt supuşi cei păcătoşi. Ei nu îşi uită visele la deşteptare, ci îşi amintesc ceea ce au văzut până la sfârşitul zilelor lor. Aşa ceva este posibil, şi cele mai adânci taine sunt dezvăluite înţelegerii minţii lor.
Dacă dorim sincer asemenea daruri, şi ne rugăm neîncetat şi cu credinţă puterii Celui Preaînalt (care sălăşluieşte în noi înşine) pentru a ni le dărui şi nouă, vom putea vedea Mysteria Dei, şi le vom înţelege tot aşa de bine ca Moise, Isaia şi Ioan”.”Franz Hartman, ”Paracelsus, viața și învățătura”
feb. 172023
“Mă amăgesc. Poate toată viaţa n-am făcut decât să mă amăgesc. Şi tu ai să fii cea mai grea amăgire a mea.”
Radu Tudoran, ”Fiul risipitor”
feb. 122023
“Când nu te mai simți deloc om și continui totuși a iubi, contradicția se mărește într-o suferință nespusă, infernală.”
Emil Cioran, ”Cartea amăgirilor”
feb. 042023
“Cine să te vindece de tine? O tânără fată? Dar cine-i darnic până la jertfă, ca să-ți preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis și nefericire, să se-ncumete la o povară ce n-o presimte?”
Emil Cioran, ”Cartea amăgirilor”
ian. 242023
”Mai există o a treia minte în mine ascunsă undeva adânc. Nici logica, nici argumentele nu-i pot influența spusele. Oare totul poate fi explicat prin întâmplări și fapte sau adevărul poate fi atins numai prin dovezi? Ascultă mesajele sufletului. Ascultă în tăcere, nici prin auz și nici prin intelect, ci cu inima. Vei auzi ecoul adevărului și nu te va dezamăgi.”
Maitreyi Devi, ”Dragostea nu moare”
dec. 262022
StrigoiiPe pat de scândură tot zac și zac
În întuneric,
Îmi pare c-am trăit un veac
De chin deliric.Mi s-au deprins ochii
Cu umbrele ce-ades veghează,
Aud un zvon suav de rochii
Pe care Maica îl trădează.Ar vrea să dea-ntr-o parte
Storul de la geam,
Ca să-mi citească dintr-o carte
Despre rugi și hram.Lumina pe care-o știu în cameră intrând,
Venind s-aline,
Îmi pare că își râde-n gând
De mine.Aș vrea fereastra s-o răpun,
Să-i poruncesc: ”Închide-te, ei-hei!”
Căci lumina nu mai este-un bun
Al ochilor mei.Un gând îmi brazdă o cută-adâncă
În fruntea-ngândurată,
Să pun în dreptul geamului o stâncă,
Când lumina nu-i chemată.Maica-mi cere atunci
Îndată să îi zic
De ce îi pare c-am văzut năluci,
Dar eu îi spun: – N-a fost nimic.Gândul stârnit în pustiu îl alung
Și-n minte îl îngrop,
Ca mai târziu la storuri să ajung,
Să le ud cu lacrimi și potop.Umbra maicii s-apropie de pat,
Să-mi dea curaj și-alint,
Pe frunte așează un sărutat
Pe care nu l-am vrut, nu mint.Sărutul ei e dureros
Și nu vine să dea viață,
Nu-i lucrul de care am folos
Când inima îngheață.Știe că mi-am băut paharul
Ce spumega în clocot,
În piept înec acum și amarul
Pe care mi-l plâng în hohot.Atât de rău atunci ce-i pare
Că nu-i stă în putință,
Să-mi dea îndată lucrul de care
Am eu trebuință.Se-așează-n dreptul razei de lumină
Mai bine ca să vadă,
Citind din cartea de rugi plină
Pe care din mână n-o lasă să-i cadă.Astfel ea pentru mine cere,
Ce singură nu poate da,
Aceluia ce-I stă în putere
Să dea celui ce poate răbda.Ruga ei e-ncredințare
În milă și în soartă,
Puțin ce cere, ca eu să am răbdare
Pentru ce, alminteri, am fost deja damnată.Tremură pe mine carnea,
De duhuri parcă-s apucată,
Zac sub fulguirea stelelor de nea
Sub nămeți am fost uitată.Căci căldura dogorâtă de o pagină de tom
Nu-i menită să dezmierde
Jalea unei vieți de om,
Când ușor el totul pierde.Mai rău mă zbat în așternut,
Demonii se-agită-ntr-una,
Zgâlțâindu-mă să stau în șezut,
Puțin mai e pân-a răsări și luna.La gândul ei
Îi zic maicii ca să tacă,
În ceas târziu au demonii temei
În suflet prăpăd ca să facă.Și-atunci când totu-i liniștit,
Iar omul doarme-nchis în casă,
Iubiții pornesc neauzit,
Pe ușă ca să iasă.Precum strigoii din popor,
Se cheamă și se-adună,
Teamă n-au de tăiș de topor,
Când sunt împreună.– Maică, mi-e somn
Și te rog să pleci,
De dorul iubitului meu domn,
O izgonesc pe maica cu cuvinte reci.Singură de-aici să fiu
În odaia mea cea tristă,
Lacăt mama pune-n ceas târziu,
Plângând în batistă.Puțin mai e, la ușă să păzească
De strigoi și iele,
Odorul scump să își ferească
Cu ciomag de rele.Sfânta ei înțelepciune
O face să cunoască
Ce-i în inimă înșelăciune,
Putred, foc și fum de iască.Iar ea vede bine
Că eu caut s-o-nșel,
Frângând în piept suspine,
Cu sete și cu zel.Pe frunte-și pleacă podul palmei:
– Dârdâi și ai febră,
De ce te faci că te-a luat răceala toamnei,
Când te lupți cu a inimii vertebră?Așa îmi zice mângâind
Obrazul scorojit de lacrima tăioasă,
Pe care-l simte tresărind,
Spunând că sunt și-acum frumoasă.Apoi doar ce zăvorăște ușa
Că-mi închid geana amintirii,
O aud vorbind pe hol cu tușa,
Despre cauza smintirii.– E deochi sau boală?
Să n-aibă pe piele negi,
În zori s-o cătăm și goală,
O fi ieșit, biata copilă, de sub a firii legi.Să nu îl fi ținut în poală pe Împielițat,
Scuipă tușa cu frică-n sân;
– S-o vază ș-un părinte, c-o fi cu păcat,
Să nu fi purces de-acum pe drum păgân.Mai cuminte, maica îndrumă
Pe tușica la culcare,
Rămânând cea de pe urmă
Să sufle-n mucul aprins de lumânare.Când pledul nopții se-așterne
Peste focu-arzând în vatră,
Când luna întins pe cer se cerne
Și-un câine parcă latră,Atunci strigoii flămânziți
De dor neostoit și jind,
Cu foc chemați de rugi fierbinți,
Se ițesc cu poftă, hămesind.Se cuprind de mijloc,
Se lasă prinși în lanț,
Și-apoi, îmbătați de joc,
Se beau și se-nfulecă, cranț, cranț.Unul cu unul se ascund
În frunza deasă a pădurii,
Să se găsească în al lacului străfund,
Cătându-și gura cu gust zemos c-al murii.Numai mantaua înstelată a bolții
Le e pavăză și scut
De ziua care își arată colții
Ce-n veci n-a fost să fie ivăr închis și tăcut.Mai târziu din codru ies
Și spre zori ei se desfac
Pe poteci ascunse-n șes,
Întorcându-se-n iatac.Cu chiu și vai așa petrec
De ieri și azi pe mâine,
Cu dor și jar ei se întrec,
Ținându-se ziua numai cu pâine.Dar poarta-i de-acum închisă
Către ei în calea mea,
Căci mi-a stat scris să fiu și altfel prinsă,
Visând în iarbă sub o stea.Prinsă am fost chiar imediat
Ce-am lepădat ochii copilei,
Când inima n-a îndurat
Amarul prea îndelungat al zilei;Când prea des adulmecam
Aerul îndepărtat al zării,
Și un nume îngânam
Ce noaptea răspundea chemării;Când prea din colțul ochiului priveam
Pe linia șerpuitoare a străzii,
Iar din curtiță urmăream
Să văd chipu râvnit al prăzii.Și când urechea mult ciulită
Prindea un zvon de ciripit,
La pas o porneam, smintită,
De sub cireșul înflorit.Iar când bănuiala s-a trezit
În al maicii blajin suflet,
A știut ce-am pătimit
Păstrând taina adânc în cuget.Fără să mă ia la rost,
M-a rugat de dimineață
Să îi povestesc precum -a fost,
Să îmi dau arama pe față.Și pe vrute, pe nevrute,
Ghicind mai mult decât am spus,
Maica nu s-a îndurat să uite
Ce se petrecea-n apus.Prea de mică n-a vrut ea ca să mă știe
Pe un idol că-l ador,
Pierdută-n dulcea zeamă de sub vie,
Îmbătată de amor.Căci dihania cea rea și crudă
Ce mă ține-n stăpânire,
Sortind inima la trudă,
Este demonul numit ”iubire”!Nu-i mai amarnică pedeapsă
Decât recele zid despărțitor
Ce ține pe îndrăgostit în casă,
Departe de-al inimii iubit odor.– Zile făr„ de socoteală
Ai s-aștepți închisă-n tindă,
Ca să știi ce-a fost sminteală
Și am să-ți dau apoi să te vezi în oglindă.Iar când va fi obrazul tău
Un șanț de lacrimă brăzdat,
Vei ști că-n el a zăcut suflet rău,
Dușman de neiertat.Dar de va veni în ușă și-n pridvor
Ca să afle despre tine vești,
Ști-vei că și el se prăpădește de dor,
Iubindu-te întocmai precum ești.Și de nu dă îndărăt,
Știind că asmut să-l muște Zdreanță,
Să nu se ascundă sub omăt,
Când tu vei fi o cotoroanță.Vestea de aici se duce-n târg
Mai repede ca vântul,
Căci gura muncește cu sârg,
Știind că prăpăd îi culege gândul.Oarbă, surdă și de-un picior șchioapă,
Așa are el s-auză,
Mai că te afli la un pas de groapă,
Iată ce se șoptește pe buză.Și de va veni ca să te vadă
În ciuda gurii rele,
Am să-ți dau de zestre o ladă
C-ai făcut damblaua vrerii mele.Numai așa ști-voi eu
Că el e bun să-ți fie soț,
Cu cap ales de Dumnezeu,
Iar nu un laș, trândav și hoț.Căci cea piatră necioplită,
Care-n horă se avântă,
Lesne cadre în ispită
Și cu ce e trecător se-ncântă.Așa i-a fost lui ieri mai mare de tine dragul
Și-n veci zice că îi ești a inimii aleasă,
Iară mâine îl vezi trecând cu alta pragul
Când tu te visai astăzi mireasă.Că unde te poartă-n vis inima
E numai amăgire sub soare,
De nu mai șterge apoi lacrima
Ce nu s-a-mplinit azi și doare.Hoțul nicicând pe lumina zilei
Nu cutează să se arate,
Pe când cel ales al Milei
Se măsoară după fapte.Așteaptă un timp și-ai să vezi
Cum cel Blajin din Cer șlefuiește,
Iară Mila Lui are să-ți trimite dovezi
Ca să știi de el te iubește.Așa m-a învățat buna mămucă,
Să pun pe viața mea un preț,
Ca să nu mă mai iau după dorul de ducă,
Când nu l-am vrut, dintre strigoi, decât pe scobitul măr păcureț!Cătălina Alexandra Stan, ”Strigoii” (Noiembrie 2022)
mai 152022
“Era o amarnică dezamăgire în aceste cuvinte. În clipa când le zicea, el se simțea mai sărac decât până atunci. Pierduse toate bucuriile, toată părerea de bine pe care omul o simte când vede pe acela pentru care simte tragere de inimă, când îi vorbește, când poate să-i facă vreo mulțumire, când primește o vorbă bună de la dânsul, când se gândește la el, pierduse mângâierea ce se revarsă peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, căci nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decât omul despre care putem să ne facem gânduri bune și plăcute.”
Ioan Slavici, ”Moara cu Noroc”
mai 132022
”Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
în nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeți.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.”Nicolae Labiș, ”Sunt spiritul adâncurilor”