”Şi dacă de la începuturi Alcătuirea noastră nu a cuprins Adevărul, cum ar putea oamenii să vadă Adevărul, ori să vorbească despre el, ori să-l înţeleagă, altfel decât prin voinţa Zeului?
Aşadar, toate lucrurile de pe Pământ, o, Tat, nu sunt Adevăr, ci imitaţii ale Adevărului, şi nici acestea nu sunt toate; căci doar puţine sunt astfel.
Iar celelalte lucruri sunt Neadevăr şi Înşelăciune, o, Tat, şi amăgire; ca nălucile închipuirii ori aparenţei.
Iar când închipuirea primeşte o influenţă de sus, atunci ea este o imitaţie a Adevărului; însă în lipsa acestei acţiuni de sus, ea rămâne o minciună.
Şi aşa cum o imagine arată Trupul pe care îl înfăţişează, şi totuşi nu Trupul este ceea ce se vede, aşa cum pare să fie, şi se vede că ea are ochi, însă nu vede nimic, şi urechi, însă nu aude absolut nimic, şi toate celelalte lucruri pe care le are tabloul, însă ele sunt amăgitoare, înşelând ochiul privitorului, căci în vreme ce ei îşi” închipuie că văd Adevărul, ele nu sunt altceva decât minciuni.
Prin urmare, cei ce nu privesc la cele neadevărate, văd Adevărul.
Dacă înţelegem şi vedem fiecare dintre aceste lucruri aşa cum este, atunci vedem şi înţelegem lucrurile adevărate.”Hermes Trismegistos, ”Corpus Hermeticum”
”Gollum era cumplit de dezamăgit; dar Bilbo spuse repede o nouă ghicitoare, aşa că Gollum trebui să se întoarcă în barca lui, să se gândească:
Fără de picioare, zace pe-un picior.
Două picioare stau alături pe trei picioare,
Iar patru picioare capătă şi ele câte ceva.Nu era timpul cel mai potrivit pentru ghicitoarea asta, dar Bilbo se grăbea. Gollum ar fi găsit greu răspunsul dacă ar fi fost întrebat cu altă ocazie. Dar acum când se vorbise de peşte „fără de picioare”, nu era chiar atît de greu de ghicit, şi o dată ce ştiai asta, restul era uşor. „Un peşte pe o masă mică, un om stă pe scaun la masă, iar oasele le capătă pisica”, ăsta era, bineînţeles, răspunsul şi Gollum îl dădu destul de repede.”
J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”(…) aş râde cu gura până la urechi, le-aş spune fe¬meilor că această fiinţă perfidă, slăvită de dragostea mea, nu-mi răscoleşte decât un singur regret, acela de a mă fi lăsat amăgit de prefăcutele ei semne de nevinovăţie; unii batjoco¬ritori i-ar bate în strună regelui pe socoteala mea; m-aş pune la pândă în calea batjocoritorilor şi m-aş răzbuna pe unii dintre ei. Bărbaţii ar începe să se teamă de mine, şi după al treilea pe care-l voi fi doborât la pământ, aş fi adorat de femei. Da, iată o hotărâre pe care aş putea s-o iau, şi însuşi contelui de La Fère i-ar face plăcere aşa ceva. N-a trecut oare şi el, în tinereţea lui, prin necazurile prin care trec eu acum? N-a căutat să se izbăvească şi el de dragoste, prin beţie? Mi-a spus-o doar de-atâtea ori. De ce n-aş înlocui şi eu, la urma urmei, dragostea prin plăcere? A suferit şi el, ca şi mine, mai mult poate! Povestea unui bărbat să fie oare po¬vestea tuturor bărbaţilor? O încercare mai mult sau mai pu¬ţin lungă, mai mult sau mai puţin dureroasă? Glasul întregii omeniri nu e decât un nesfârşit ţipăt. Dar ce-i pasă de dure¬rile altora aceluia care suferă? Rana deschisă în alt piept îndulceşte ea cu ceva rana căscată în pieptul nostru? Sângele care curge lângă noi opreşte el sângele nostru? Această chi¬nuire generală scade ea cu ceva chinul fiecăruia? Nu, fiecare suferă pentru sine, fiecare se luptă cu durerea lui, fiecare plânge cu lacrimile lui.”
Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire,
Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,
Prin mugurii aceştia ce crapă de iubire,
Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.
E lumea încă-ntreagă, nu sunt pierdute toate,
Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr,
Mai cred în nebunie şi în virginitate,
Mai cred în înviere şi-n florile de măr.
Mai cred că-n orice ziduri va fi şi o fereastră,
Mai cred că-n orice noapte va fi şi-un pic de zi,
Că, de atâta ură, curând ne vom iubi.
Mai cred în forţa noastră şi-n slăbiciunea noastră,
Mai cred în alb şi negru şi tot nu cred în gri,
Cum cred că o grădină nu-ncape într-o glastră.”Adrian Păunescu, ”Mai cred”