”Necunoaşterea lui Dumnezeu este declarată drept cel mai mare rău, însă Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin intermediul fenomenelor sau văzut cu ochii trupeşti. Căutarea trebuie întreprinsă în interior. Pentru a şti, omul trebuie să fie. Adică trebuie să-şi fi dezvoltat în sine conştiinţa tuturor sferelor naturii sale împăturite, şi prin aceasta să ajungă om întreg.” Hermes Trismegistos, ”Corpus Hermeticum”
”(…) rece, tânăr, bătrân, mort, dincolo de moarte>, Iar dacă le ştii pe toate acestea laolaltă- – timpuri, 10-:uri, fapte, calităţi, cantităţi, atunci îl poţi înţelege pe Zeu. Dar de-ţi închizi sufletul în trup şi îl batjocoreşti, spunând : „Nu ştiu nimic; nu pot face nimic; mă tem de mare; nu mă pot căţăra la cer; nu ştiu cine sunt, nu pot spune ce voi fi” – ce legătură ai atunci cu Zeul? Căci tu nu poţi înţelege nimic din acele lucruri frumoase şi bune, ci eşti un iubitor al trupului şi al răului. Cel mai mare rău este de a nu cunoaşte Binele Zeului’: însă a putea să cunoşti Binele, să voieşti şi să nădăjduieşti este Calea cea Dreaptă, Calea proprie Binelui, amândouă ducând cu uşurinţă într-acolo-. Dacă apuci [pe Calea aceea], ea te va întâmpina pretutindeni şi pretutindeni ţi se va arăta, unde şi când nu te aştepţi: […]
”Tat: Atunci, tată, sunt cu totul neputincios s-o fac. Hermes: Ferească Zeul, fiule! Cheamă la tine şi va veni, doreşte, şi se va împlini; leapădă lucrarea simţurilor trupului, iar Divinitatea ta se va naşte; curăţă-te de chinurile animalice, de lucrurile materiei. Tat: Am eu vreun lucru chinuitor în mine, tată? Hermes: Da, şi nu puţine, ci multe, şi încă de temut. Tat: Eu nu le cunosc, tată. Hermes: Primul chin, fiule, este Neştiinţa: al doilea, Mâhnirea; al treilea, Lipsa de măsură; al patrulea, Desfrânarea; al cincilea, Nedreptatea; al şaselea, Lăcomia; al şaptelea, Greşeala; al optulea, Invidia; al nouălea, înşelătoria; al zecelea, Mânia; al unsprezecelea, Pripeala; al doisprezecelea, Răutatea. Acestea sunt douăsprezece la număr şi, supuse acestora, încă multe altele; strecurându-se prin închisoare trupului’, ele îl silesc pe omul dinlăuntru să sufere în simţurile sale. Dar ele pleacă (deşi nu toate dintr-o dată) de la cel ce a dobândit îndurarea […]
”Căci oamenii credincioşi nu sunt numeroşi în lume; ei sunt, mai degrabă, rari şi pot fi număraţi pe degete. În cei mai mulţi sălăşluieşte răutatea, din cauza lipsei de prudenţă şi de cunoaştere a lucrurilor din univers. Înţelegerea raţiunii divine, fundamentul tuturor lucrurilor, duce la înfruntarea tuturor viciilor lumeşti şi ne dăruieşte leacul împotriva lor. Însă când domneşte ignoranţa, viciile sporesc şi rănesc incurabil sufletul. Molipsit de vicii, sufletul este, parcă, plin de otravă şi poate fi tămăduit doar prin cunoaștere şi înţelegere.” Hermes Trismegistos, ”Corpus Hermeticum”
”Şi dacă de la începuturi Alcătuirea noastră nu a cuprins Adevărul, cum ar putea oamenii să vadă Adevărul, ori să vorbească despre el, ori să-l înţeleagă, altfel decât prin voinţa Zeului? Aşadar, toate lucrurile de pe Pământ, o, Tat, nu sunt Adevăr, ci imitaţii ale Adevărului, şi nici acestea nu sunt toate; căci doar puţine sunt astfel. Iar celelalte lucruri sunt Neadevăr şi Înşelăciune, o, Tat, şi amăgire; ca nălucile închipuirii ori aparenţei. Iar când închipuirea primeşte o influenţă de sus, atunci ea este o imitaţie a Adevărului; însă în lipsa acestei acţiuni de sus, ea rămâne o minciună. Şi aşa cum o imagine arată Trupul pe care îl înfăţişează, şi totuşi nu Trupul este ceea ce se vede, aşa cum pare să fie, şi se vede că ea are ochi, însă nu vede nimic, şi urechi, însă nu aude absolut nimic, şi toate celelalte lucruri pe care le are […]
”Cu greu vom mai zări cerul nostru ancestral prin aceste sfere umede; după o vreme vom înceta să-I mai zărim. Prin această pedeapsă înfricoşătoare nu ne mai este îngăduită viziunea directă; vom putea vedea numai cu ajutorul luminii exterioare; ceea ce avem noi acum nu sunt ochi ci doar ferestre. Durerea noastră nu va fi mai mică nici când vom auzi în aer fraterna răsuflare a vânturilor, cu care noi înşine nu vom mai putea să ne amestecăm, căci aceasta nu va mai avea ca adăpost lumea sublimă şi deschisă ci temniţa strâmtă a pieptului! Dar Tu, Cel care ne alungi şi ne ceri să coborâm din înalturi într-un loc atât de jos, hotărăşte o limită pentru suferinţele noastre! O, Stăpâne şi Tată, atât de repede cuprins de nepăsare pentru lucrarea mâinilor Tale, hotărăşte un soroc pedepsei noastre, binevoieşte să rosteşti pentru noi ultimele cuvinte, câtă vreme mai putem să […]