”Aşa alcătuiesc eu scrisorile de friguri ori de lungoare ; îi scriu lui Dumnezeu şi-l rog, iar demonul boalei fuge de ameninţarea scrisorii. Fără asta, cu doftoria nu faci nimica. Am cunoscut noi, cinstite jupîne Iaţco, un vraci leah care se lăuda cu dresurile lui; şi avînd un boier al nostru Ştefan Calomfir o boală de-i tot pocneau încheie¬turile când se mişca, i-a dat acel vraci să beie o doftorie amară, câte un pahar în fiecare zi. Aşa că peste zece zile boierul nostru Calomfir nu-şi mai auzea încheieturile poc¬nind, căci surzise.”
Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. II
“Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decât chiar lovitura.”
Ion Luca Caragiale, ”O făclie de Paşte. Păcat. În vreme de război”
“Da, zisei, a spus adineauri ceva foarte adevărat, că omul nu mai e același după ce descoperă ceva. Asta într-adevăr ne poate neliniști: dacă nu mai e același, e în bine sau în rău? Înainte omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle, cu mijloacele științei și nu prin pură speculație filozofică, cine e, ca să poată ști ce-o să devină. Dar deja această aventură ne costă, – o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o compensează, fiindcă marile puteri au pus mâna pe acele descoperiri ale savanților, cu ajutorul cărora își pot nimici adversarul în câteva minute. Cu această perspectivă, e clar că nu mai putem contempla, fermecați, Orionul. Dar nu mai putem da înapoi, e prea târziu! Unii spun asta cu exaltare: nimeni nu mai poate da înapoi roata istoriei, incluzând în asta și progresul științelor, o binefacere! Da, dar și o neliniște mai mare. Cum o să ieșim din această aventură fără precedent, chiar în ipoteza că omenirea va ști să înlăture amenințarea bombei cu hidrogen?”
Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“În suflet i se zvârcolea un iad cu limbi de foc atât de sfâşietoare, că în fiece clipă ameninţau să-i istovească toate izvoarele voinţei. Simţea iarăşi cum aleargă pe dunga prăpastiei şi ispita prăbuşirii îl pândea şi-l învăluia într-un nour de ceaţă în care mintea nu mai poate închega nici o hotărâre.”
Liviu Rebreanu, ”Pădurea spânzuraţilor”
”Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
-O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
-Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.”Marin Sorescu, ”Șah”
”Şi d’Artagnan se bătu râzând peste buzunare, descope¬rindu şi în faţa lui Colbert treizeci şi doi de dinţi albi şi puternici, ca dinţii unui om de douăzeci şi cinci de ani, dinţi ce păreau să spună: „Dă-ne treizeci şi doi de mici Colberţi, şi-i vom păpa cu o mare poftă„.
Şarpele e tot aşa de îndrăzneţ ca şi leul, uliul tot aşa de curajos ca şi vulturul, asta nu se poate contesta. Dar până şi animalele ce se numesc fricoase sunt cutezătoare atunci când e vorba să se apere. Colbert nu se sperie de cei treizeci şi doi de dinţi ai lui d’Artagnan.”Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”