”Toamna, când prunul care crește dinaintea casei își scutură frunzele, când vișinii își pierd podoaba, inima se umple de tristețe. Dar dincolo de această mâhnire licăre nădejdea că va veni o nouă primăvară și că florile se vor deschide iarăși. Însă vai, chipurile făpturilor scumpe care ne-au părăsit, pierdute sunt pentru totdeauna, ele nu ni se mai arată limpezi nici măcar în vis. Și nu vine niciodată o zi sau un amurg, nu se află în lume un loc, o răspântie în care cineva să se întâlnească fie și pentru o singură clipă, cu cei plecați pe drumul fără întoarcere. Gândurile se rotesc iute ca o morișcă ce se învârtește în gol, dar omului nu-i este dat nicicând să oprească mersul destinului.”
”Povestea frumoasei Hacikazuki” (poveste japoneză)
„E-n zori, e frig de toamnă,
Şi cât cu ochii vezi
Se-ncolăceşte fumul,
Şi-i pâclă prin livezi.
Răsună, trist, de glasuri
Câmpiile pustii, –
Şi pocnet lung, şi chiot
S-aude-n deal la vii.
C-un zmeu copiii aleargă,
Copil, ca ei, te vezi,
Şi plângi… şi-i frig de toamnă…
Şi-i pâclă prin livezi.”George Bacovia, ”Alean”
”Scuturați pomul și, dacă nu cad destule fructe, dați cu pietre în el, sau, și mai bine, loviți-i fiecare creangă cu prăjina. Pentru mine, amintirile sunt o grea povară. Iau de pe inima mea o parte din această povară cu fiecare carte pe care o scriu.”
Zaharia Stancu
”Ieri am văzut toamnă, ca și cum aș fi fost,
Am văzut-o, ca și cum aș fi avut ochi,
Ah, cât de bine mi-a fost în previzibilul de ieri,
Ah, cât de bine mi-era când mi-aduceam aminte
Că am până când și prieteni
Mai zbura câte o pasăre și strigam:
„AH , CE ÎNTÂMPLARE A VEDERII!„
Mai stătea câte un arbore pe șosea și-i spuneam:
„Bătrâne, n-a-nceput războiul, nu mă spânzur de tine?„
Ieri era o toamnă de aur,
Azi părul meu e de argint.”Nichita Stănescu, ”Toamna românească”
„Pică frunzele de toamnă,
Scuturate de furtună,
Şi picând ca o ninsoare
Fac pământului furtună.
Melancolic, prin fereastră,
Mi-arunc ochii către ele,
Şi privindu-le, le-asamăn
Cu iluziile mele…”Traian Demetrescu, ”Frunze de toamnă”
”Din vârf de munți amurgul suflă
cu buze roșii
în spuza unor nori
și-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subțire de cenușă.O rază
ce vine goană din apus
și-adună aripile și se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
și frunza cade.O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
și mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuși.E toamnă.”
Lucian Blaga, ”Amurg de toamnă”
”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”Nichita Stănescu, ”Emoție de toamnă”
”Toamna” (versuri/lyrics)
Melodie de: Nicu Alifantis
A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine, mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite pân’ la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
Într-o dragoste mare.
Versuri după Nichita Stănescu.
„Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram…
Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…
Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…
Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…”Radu Stanca, ”Frunzele (Elegie de toamnă)”
”Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.
Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.
Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin…
Studentei, de acasă, i s-a trimis un vin,
Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,
Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.”Nicolae Labiș, ”Confesiuni” (fragment)
”S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit-
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit !Şi vara, cu nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i vestejit-
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit !Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit-
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit !Iar, mâni, cu-al iernei trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti-
Nu mai veni !”George Bacovia, ”Ecou de romanță”
”Într-un amurg calm de început de toamnă mă plimbam „sub arini”, aşa se numea dumbrava de-a lungul râului dincolo de oraş. Departe, undeva, o cărare se curma sub nişte salcâmi sferici. Acolo mă odihnii, ca de obicei, pe-o bancă. Stam aşa, nemişcat, cu gândurile mele. Eram probabil o prezenţă ireală chiar şi pentru aerul dimprejur. Şi trebuie să fi adăstat mult timp aşa neclintit, căci la un moment simţii un sunet la celălalt capăt al băncii. Era un sunet ca de plisc de pasere purtat prin pene. Întorc foarte încet, şi suprimând orice altă mişcare, capul într-acolo. La capătul băncii o bufniţă uriaşă îşi cerceta rădăcina penelor cu pliscul. Câteva clipe încă bufniţa nu mă bănuia fiinţă vie ce eram; apoi îşi întrerupse îndeletnicirea intimă asupra căreia fusese surprinsă şi mă ţinti ipnotic cu ochii ei de foc, fără a mai clipi. Nu mai clipeam nici eu. O priveam cu pupilele fixe. Această mută încrucişare de priviri dură un timp. Perfect dumirită asupra nefiinţei mele, bufniţa îşi reluă ocupaţia, îşi băgă iarăşi ciocul, de astă dată în puful de la subsuoară, moale ca aerul de noapte. Pe urmă, fără a-şi mai întoarce capul spre mine, zbură cu fâlfâiri de spaimă. O bătaie a inimii mele se transmisese probabil prin bancă până sub ghearele ei.
Mi se spusese de atâtea ori că prin felul meu, prin tăcerea mea, chiar prin mişcările mele, aş avea darul de a răspândi calmul împrejur. Cum însă în mine însumi eu m-am simţit totdeauna oricum, numai domol nu, nu eram dispus să dau crezământ vorbelor ce prefăceau în dar o impresie deşartă. Întâmplarea cu bufniţa mă punea faţă în faţă cu mine. Mi se dezminţea întru câtva neîncrederea ce-o aveam în liniştea mea. Sunt deci calm în afară, mişcat înăuntru. Bufniţa m-a simţit de două ori. Întâia oară mi-a simţit pământul, a doua oară frământul.”Lucian Blaga, ”Hronicul și cântecul vârstelor”
”Străbăteam o toamnă cu amurguri prevestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât.”
Octavian Paler
”N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Și ce-a putut să fie s-a sfârșit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsăngerat o lamă lucioasă de cuțit!…
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Și fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete…
Dar n-am putut călători-mpreună…
Și fiecare-am coborăt în căte-o gară,
Că două veverițe-nspăimăntate de furtună
Furtuna primei noastre nopți de toamnă !
Și-atăta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-am fost decât un searbăt început
De simplu,, fapt divers”, ce nu se știe
În care timp și-n care loc s-a petrecut!…”Ion Minulescu
”Nu ți-a fost dat să vezi vreodată,
când toamna palidă coboară,
într-o grădină despuiată,
o ramură întârziată
ce-a înflorit a doua oară?
Nu te-ai oprit atunci în cale
să te întrebi:
ce taină, oare, ascund
înțelepciunii tale
înfriguratele petale,
ca mine stinse, fără soare?
Și dac-o blândă-nduioșare
Ți-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai așa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înțeles a cui e vina?
E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii.
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cântecu-nvierii…”Octavian Goga, ”O ramură întârziată”







