„Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram…
Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…
Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…
Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…”Radu Stanca, ”Frunzele (Elegie de toamnă)”
”Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.
Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.
Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin…
Studentei, de acasă, i s-a trimis un vin,
Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,
Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.”Nicolae Labiș, ”Confesiuni” (fragment)
”S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit-
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit !Şi vara, cu nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i vestejit-
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit !Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit-
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit !Iar, mâni, cu-al iernei trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti-
Nu mai veni !”George Bacovia, ”Ecou de romanță”
”Într-un amurg calm de început de toamnă mă plimbam „sub arini”, aşa se numea dumbrava de-a lungul râului dincolo de oraş. Departe, undeva, o cărare se curma sub nişte salcâmi sferici. Acolo mă odihnii, ca de obicei, pe-o bancă. Stam aşa, nemişcat, cu gândurile mele. Eram probabil o prezenţă ireală chiar şi pentru aerul dimprejur. Şi trebuie să fi adăstat mult timp aşa neclintit, căci la un moment simţii un sunet la celălalt capăt al băncii. Era un sunet ca de plisc de pasere purtat prin pene. Întorc foarte încet, şi suprimând orice altă mişcare, capul într-acolo. La capătul băncii o bufniţă uriaşă îşi cerceta rădăcina penelor cu pliscul. Câteva clipe încă bufniţa nu mă bănuia fiinţă vie ce eram; apoi îşi întrerupse îndeletnicirea intimă asupra căreia fusese surprinsă şi mă ţinti ipnotic cu ochii ei de foc, fără a mai clipi. Nu mai clipeam nici eu. O priveam cu pupilele fixe. Această mută încrucişare de priviri dură un timp. Perfect dumirită asupra nefiinţei mele, bufniţa îşi reluă ocupaţia, îşi băgă iarăşi ciocul, de astă dată în puful de la subsuoară, moale ca aerul de noapte. Pe urmă, fără a-şi mai întoarce capul spre mine, zbură cu fâlfâiri de spaimă. O bătaie a inimii mele se transmisese probabil prin bancă până sub ghearele ei.
Mi se spusese de atâtea ori că prin felul meu, prin tăcerea mea, chiar prin mişcările mele, aş avea darul de a răspândi calmul împrejur. Cum însă în mine însumi eu m-am simţit totdeauna oricum, numai domol nu, nu eram dispus să dau crezământ vorbelor ce prefăceau în dar o impresie deşartă. Întâmplarea cu bufniţa mă punea faţă în faţă cu mine. Mi se dezminţea întru câtva neîncrederea ce-o aveam în liniştea mea. Sunt deci calm în afară, mişcat înăuntru. Bufniţa m-a simţit de două ori. Întâia oară mi-a simţit pământul, a doua oară frământul.”Lucian Blaga, ”Hronicul și cântecul vârstelor”
”A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”Nichita Stănescu, ”Emoție de toamnă”
”Străbăteam o toamnă cu amurguri prevestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât.”
Octavian Paler
”N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Și ce-a putut să fie s-a sfârșit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsăngerat o lamă lucioasă de cuțit!…
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Și fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete…
Dar n-am putut călători-mpreună…
Și fiecare-am coborăt în căte-o gară,
Că două veverițe-nspăimăntate de furtună
Furtuna primei noastre nopți de toamnă !
Și-atăta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-am fost decât un searbăt început
De simplu,, fapt divers”, ce nu se știe
În care timp și-n care loc s-a petrecut!…”Ion Minulescu
”Nu ți-a fost dat să vezi vreodată,
când toamna palidă coboară,
într-o grădină despuiată,
o ramură întârziată
ce-a înflorit a doua oară?
Nu te-ai oprit atunci în cale
să te întrebi:
ce taină, oare, ascund
înțelepciunii tale
înfriguratele petale,
ca mine stinse, fără soare?
Și dac-o blândă-nduioșare
Ți-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai așa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înțeles a cui e vina?
E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii.
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cântecu-nvierii…”Octavian Goga, ”O ramură întârziată”
”E făcut să mă domine neîntregul
zeița fără brațe, zeul fără glezne.
Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde,
slalom de alb prin verticale bezne.
Se cațără paianjeni pe tăcerea colțuroasă
și înapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai
singur, cu timpul dus, contururi scurse.
E făcut să mă domine neîntregul,
medalie bătura doar pe-o parte zilele
care încep după-amiaza și sfârșesc
după-amiaza, fără să continue mai departe.”Nichita Stănescu, ”Autoportret pe o frunză de toamnă”
„E-n zori, e frig de toamnă,
Şi cât cu ochii vezi
Se-ncolăceşte fumul,
Şi-i pâclă prin livezi.
Răsună, trist, de glasuri
Câmpiile pustii, –
Şi pocnet lung, şi chiot
S-aude-n deal la vii.
C-un zmeu copiii aleargă,
Copil, ca ei, te vezi,
Şi plângi… şi-i frig de toamnă…
Şi-i pâclă prin livezi.”George Bacovia, ”Alean”
„Nu va vorbi niciodată, nu va ierta, nu va întinde niciodată mâna, va rămîne de-a pururi în acest prezent îngheţat. Totul este suspendat în aşteptare: copacii de toamnă, cerul de toamnă, trecătorii
anonimi. Printre sălciile de la malul lacului, o biată mierlă cam nebună cântă, deşi nu e timpul ei. Un stol de porumbei deasupra caselor; fragmente de libertate, de hazard, o algebră incarnată. Şi venind nu se ştie de unde, mirosul înţepător de frunze arse.”John Fowles
”De va veni la tine vântul
Purtând povestea mea amară
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară!
Nu-i vina ta… aşa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii.
Şi cine s-ar opri să plângă
O frunză veştedă-n cărare,
Când codrii freamată alături
Şi râd în răsărit de soare?”Octavian Goga
”Sunt încărcat cu amintiri ca un măr, în toamnă. Scuturați pomul și, dacă nu cad destule fructe, dați cu pietre în el, sau, și mai bine, loviți-i fiecare creangă cu prăjina. Pentru mine, amintirile sunt o grea povară. Iau de pe inima mea o parte din această povară cu fiecare carte pe care o scriu.”
Zaharia Stancu
”Paul Plopeanu vede şi aeroplanele care soseau ziua deasupra Bucureştilor, ca nişte lari graţioşi rotindu-se la foarte mari înălţimi. Păreau că au pornit un joc nevinovat în liniştea văzduhului. Dar tunurile cetăţii bubuie şi flori de fum nasc ici-colo în limpezimea aerului. Şi-n oraş, în îmbulzeli de mulţime, cad grenatele ca nişte ouă ale morţii zdrobind în sînge snopi de oameni. Şi mult timp după ce larii alburii şi-au luat zborul lin spre Dunăre, s-aud pe străzile înţesate goarnele răguşite ale automobilelor şi trec camioanele spre spitale, încărcate cu zdrenţe sângerate de trupuri.
În ochii mari şi luminaţi ai băiatului, născură apoi umbrele mute ale altor amintiri: tablourile retragerii.
Subt un cer sur, printr-o ploaie rece şi putredă, pe drumuri desfundate de ape, printre sate pustii şi posomorâte, prin hotarul nemărginitului Bărăgan, se înşiră ziua şi noaptea convoiuri de cară, fără sfârşit, fără hodină. Soldaţi cu obrajii supţi şi cu ochii tulburi, cai mărunţi şi slabi întind în ştreanguri, se încordează la roţi. Oamenii strigă cu mânie şi bat fără milă în animale. Şi oameni, şi dobitoace, istoviţi, se opresc în mocirlă, cu capetele plecate, şi aşteaptă parcă sfârşitul.
Pe urmă trenuri pline, covîrşite de oameni, înstrugurate de trupuri, abia înaintînd prin trista lumină de toamnă, ca să se oprească, cu maşinile moarte, în gări fără lumini… Ş-o disperare mohorîtă în toată această mulţime, care pretutindeni, pe toate drumurile, cu spinările încovoiate, căuta o scăpare spre miazănoapte. O disperare mohorîtă şi-n acelaşi timp o sălbatică asprime şi îndîrjire de a trăi cu orice preţ, de a supravieţui nenorocirii obşteşti. Bolnavii sunt abandonaţi fără un gest de compătimire la o margine de drum. Gările şi gospodăriile izolate sunt invadate şi prădate. Tot ce-au aşezat ca omenie în suflete vremurile de linişte şi de ordine dispare în această crâncenă mizerie.
„Cât de răi şi de urâţi sunt uneori oamenii!„ gândeşte Paul, având încă în faţa ochilor aceste cumplite amintiri.”Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”
”Şi vântul de toamnă şi noapte şi chinuri revine
Şi mi-a mai murit o iubire, în suflet lăsând
Dureroase canale ce-odată fuseseră pline
De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vânt.
Toamna se-agită cu gleznele vinete-n ploaie,
Trupul bătrân învelindu-şi în zdrenţe de foi,
Razele lămpii elecrice-n vânt se îndoaie,
Dansează sinistru în pomi şi-n oglinzi de noroi.
Amintirile zac ciuruite de-atâtea erori
În spitalele mele şi nu vor să moară odată,
Le-năbuş în ritmuri, în crini, în idei şi vapori,
Şi ele-aiurează ciudat şi se zbat şi m-arată.
Cum vântul de toamnă şi noaptea şi chinuri încinge
Lumea cu urletul lui răguşit, uriaş,
Micşorând şi mărind depărtările; cum sub meninge
Amintirile zac aiurind; cum dansează-n oraş
Razele lămpii electrice; cum se dezbină
Stuful subţirilor ploi între maluri de zid,
Mă gândesc la pescarii din delta cu voci în surdină,
La prietenii mei care-noată în frigul putrid
Şi inima-ntr-înşii îşi mişcă-ngrozitele clape,
Şi mă simt împreună cu dânşii în stuh şi pe ape”Nicolae Labiș, ”Baladă” (Noaptea întreagă de 9 spre 10 octombrie/21 octombrie 1956)

