”Iubesc ploaia nebună ce vrea Să cadă, să doară, să fie doar ea, La masa aceluiași hol ruginit, Când nimeni nu cere răspunsul primit, S-o vreau ca să stea ! E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi Deasupra la toate să ploaie pe noi, Când stropii cei grei se dau rătăcind De-a valma în cer, și cad împietrind Bezmetici și goi ! E ploaia pe geamuri ce cade strident, Stau singur la geam și totuși absent Când nimeni nu cere privirii reper, Nu zic la nimeni, nici mie, că sper Un soare prezent ! Mari picuri de nuntă stropesc apăsat Cămașa de mire, Pământu-mpărat Stă singur la masă, nuntași-s plecați, Tomnatici și grei, de vânturi luați Săruturi răzbat ! De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin Cu picurii reci mă cheamă să vin, Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea Iubesc ploaia nebună așa cum e ea, De crede-n destin!” Nichita Stănescu, ”Iubesc ploaia”
