”Deschide fereastra, iubite, vezi? Zăpezile s-au murdărit ca niște mâini de copil și cineva a venit să-ți spună că-i primăvară.” Nichita Stănescu
mart. 092026
Stănescu, Nichita
feb. 252026
”Așa stau și mi-e dor de tine. Alb negru, alb negru ce dor îmi este de tine pasăre spartă și ou zburător Doamne, ce dor poate sa îmi fie de tine!” Nichita Stănescu
feb. 162026
„Aș fi murit, da, aș fi murit, dar mă chinuia foamea unei vieți netrăite.” Nichita Stănescu
feb. 162026
”Eu te văd pentru că există vedere, te aud pentru că există cântec, te miros pentru că există flori, te îmbrăţişez pentru că există braţe, te merg pentru că există drumuri, te sper pentru că există îngeri, te răsar pentru că există lumină, te mângâi pentru că există câmpuri, te mănânc pentru că există iarbă, te dor pentru că există rănire, te chem pentru că ai un nume, și mai ales te pierd, ah, te pierd pentru că există pierdere.” Nichita Stănescu
feb. 102026
”Aerul se mai emoţiona încă în jurul tău, tulburând vederea orelor acele, când înnoptarea venea alunecând pe roata inimii mele. Şi glasul ţi se rupea sub sărutul pe care ţi-l da ne-nceput începutul. Facle şi torţe şi flăcări şi focuri ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse de norul feţii mele, plumburiu şi greu trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse. Îţi mai ţineam braţul încă viaţa ta de viaţa mea lipită, risipa dragostei nerisipită, secunda înnodată de clipită. Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii, destăinuiri, speranţe – voi eraţi într-adevăr adevărate în jurul celor doi din iarna când un aer scânteind, pe lângă tine va fi trecut. Va fi trecând…” Nichita Stănescu
ian. 292026
”A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.” Nichita Stănescu, ”Emoție de toamnă”
dec. 292025
”Dacă o iubești, fă totul! Ninge-o până îngheață de alb; – sărută-i tălpile până se înzăpezește drumul pe care-a venit!” Nichita Stănescu
dec. 272025
”Lasă din mine cuvântul să iasă ca respirarea unui copil SECUNDĂ craiasă, o, tu, castel fragil. Lasă din mine cuvântul să fie fulgul acela cel de zăpadă ce mai că se lasă și mai nu se lasă să suie, să cadă. Lasă-mi cuvântul ca sărbătoarea copiilor stând lângă brad, lângă foc ca înserarea-mi cu înserarea s-aducă în frig un noroc. Pe TATA, pe MAMA în noaptea aceasta, când ninge.” Nichita Stănescu
nov. 242025
”De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare? De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră? De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.” Nichita Stănescu
nov. 182024
”Când ne-am zărit, aerul dintre noi şi-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, pe care-o lasă să-l străbată. Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, unul spre celălalt, şi-atât de iute, că timpul se turti-ntre piepturile noastre, şi ora, lovită, se sparse-n minute. Aş fi vrut să te păstrez în braţe aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut, cu morţile-i nerepetate. Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.” Nichita Stănescu
nov. 112024
”Mai întâi îți strângi umerii, mai apoi te înalți pe vârful picioarelor, închizi ochii, refuzi auzul. Îți spui în sine: acum voi zbura. Apoi zici: zbor. Și acesta e zborul..” Nichita Stănescu
oct. 172024
”E făcut să mă domine neîntregul zeița fără brațe, zeul fără glezne. Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde, slalom de alb prin verticale bezne. Se cațără paianjeni pe tăcerea colțuroasă și înapoia propriei ei zbateri smulse, se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai singur, cu timpul dus, contururi scurse. E făcut să mă domine neîntregul, medalie bătura doar pe-o parte zilele care încep după-amiaza și sfârșesc după-amiaza, fără să continue mai departe.” Nichita Stănescu, ”Autoportret pe o frunză de toamnă”
oct. 152024
”Eu te iubesc cu dragostea ochiului pentru ochiul lui geamăn, cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână, cu dragostea gândurilor pentru cuvintele în care se scufundă întocmai…” Nichita Stanescu, ”O viziune a păcii”
oct. 122024
”Tocmai acum, tocmai acum când o iubesc cel mai mult, tocmai acum am mințit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea ține cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea se gândește la mine fluier a pagubă. Tocmai acum, tocmai acum când ea e cea mai frumoasă de pe lumea stelelor mele, orbesc. Tocmai acum, tocmai acum când îi simt grația străbătând toate zidurile orașului surzesc. Tocmai acum, tocmai acum când simt că ei îi este dor de mine îmi jignesc prietenii nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea. Tocmai acum, tocmai acum când ea își calcă de drag de mine rochia în carouri, eu stau și curăț lănci cu benzină ca să le azvârl în animale și în vulturi. Tocmai acum, tocmai acum când ar fi trebuit să fiu cuprins de o tandră alergare, mă prelungesc în vis de frica de […]
sept. 242024
”Unde ești acum, ce faci, ce gânduri cuiele-și înfing uninând în scânduri ridicarea unei lungi bărăci, sub cer lângă ne-ntâmplatul șantier? Tu lângă pământ, eu lângă nouri, tu lângă tăcere, eu lângă ecouri, tu lângă bătaia grea răsărită din inima mea, eu lângă bătaia mută a secundei smulsă din minută.” Nichita Stănescu