„Nu spun că a fost un noroc că te-am cunoscut. Spun numai că a fost o minune. Caută să nu mori iubita mea, Încearcă să nu mori dacă poți. Mie mi s-a dus viața, ție ți s-a dus norocul. Nu spun decât atâta, că noi doi am trăit pe globul pământesc.” Nichita Stănescu, ”Rău de frumusețe”
”Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.” Nichita Stănescu
”De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?… De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră? De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger…” Nichita Stănescu, ”Cântec fără răspuns”
„Te-am întâlnit atât de dintr-odată şi de neaşteptat, încât acel ah, care mi-a sărit de pe buze a plutit buimac prin aer până s-a lovit de o creangă şi s-a aşezat pe ea, şi s-a făcut cuib şi timpul zburând pe acolo şi-a lăsat în el orele… Atât de neaşteptat ne-am întâlnit încât trupul mi-a fost smuls şi lovit de timp şi ecourile lui se întorc abia acum şi se opresc în faţa mea ca nişte statui…” Nichita Stănescu
”Eu nu te văd, ci te imaginez într-una şi nu te aud, ci te murmur, te cânt” Nichita Stănescu
„Uneori în locul inimii îmi bătea luna, și-atunci, noaptea, gândurile nu le puteam lega de copaci și de turnuri și de nouri iar tu, femeie, trecând pe acolo, te înnodai în ele și rămâneai, nebănuind nimic. În nesomn îmi clătinam tâmplele de parcă aş fi smuls din mare un năvod cu mii de chipuri de-ale tale repetate zbătându-se luminiscent, în el. Şi nu voiam să mai pleci nicăieri, ci în noaptea felină aproape lucind de un ecou al stelelor, să te apropii, să te apropii în lungul gândurilor mele până îţi voi simţi răsuflarea şi-atunci, deodată, să se facă ziuă.” Nichita Stănescu
„Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.” Nichita Stănescu
„Spune-mi care mamă-anume Cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de pasări, Zarzării au zis de zarzări, Peștișorii, de peștoaică, Ursuleții, de ursoaică, Șerpișorii, de șerpoaica, Tigrișorii, de tigroaică, Mânjii toți au zis de iepe, Firul cepii-a zis de cepe, Nucii toți au zis de nucă, Cucii toți au zis de cucă, Toți pisoii, de pisică, Iară eu, de-a mea mămică. Orice mamă e anume, Cea mai scumpă de pe lume!” Nichita Stănescu
„Să nu vă scape mirosul de viață pe care îl are secunda.” Nichita Stănescu
”Ea era frumoasă ca umbra unei idei, – a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzânda și plângânda cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospețe de barbari. Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ.” Nichita Stănescu
„Mi-adusesem aminte cum m-ai sărutat tu odată pe frunte și ce răcoare umbroasă mai lăsase pe inima mea fericită cum mărarul peste roșii desigur, atunci chiar eram și nu-mi prea păsa de sunt om, cal, delfin, piatră sau vulture.” Nichita Stănescu
„N-a fost pe țara asta atâta ninsoare și mulți credeau c-o să-nghețe? Ce, a înghețat țara? N-a înghețat. Nu mor caii când vor câinii!” Nichita Stănescu
”Ieri am văzut toamnă, ca și cum aș fi fost, Am văzut-o, ca și cum aș fi avut ochi, Ah, cât de bine mi-a fost în previzibilul de ieri, Ah, cât de bine mi-era când mi-aduceam aminte Că am până când și prieteni Mai zbura câte o pasăre și strigam: „AH , CE ÎNTÂMPLARE A VEDERII!„ Mai stătea câte un arbore pe șosea și-i spuneam: „Bătrâne, n-a-nceput războiul, nu mă spânzur de tine?„ Ieri era o toamnă de aur, Azi părul meu e de argint.” Nichita Stănescu, ”Toamna românească”
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă Părul ei negru este supărat Mâna ei luminoasă Demult m-a uitat.. Ea stă plictisită şi foarte frumoasă Şi eu numai pentru ea trăiesc În lumea fioroasă De sub ceresc.. [instrumental]. Ea stă plictisită şi foarte frumoasă Părul ei negru este supărat Mâna ei luminoasă Demult m-a uitat.. Ea stă plictisită şi foarte frumoasă Şi eu numai pentru ea trăiesc În lumea fioroasă De sub ceresc.. [instrumental]. Ea era frumoasă ca umbra unui gând Între ape, numai ea.. era pământ. Ea era frumoasă ca umbra unui gând Între ape, numai ea.. era pământ. (versuri din poeziile „De dragoste” şi „Evocare”, autor Nichita Stănescu) Doar pentru utilizare non-comercială. Date de la: versuri.ro
”Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare. Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. Trec fantome-ale verii în declin, corabiile sufletului meu marin. Şi viaţa mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenuşiu ca pământul la amurg. Oho, alerg şi salt şi curg. Mai lasă-mă un minut. Mai lasă-mă o secundă. Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.” Nichita Stănescu, ””Viața mea se iluminează”