”Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi – dar mă gândesc la tine. Cu ghiare de lumină o dimineață-și va ucide-odată visul, că sufletul mi-așa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta ? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineți, în care eu ți-oi zice fără umbră de căință: „Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” Lucian Blaga, ”Vei plânge mult ori vei zâmbi”
”La sfârşitul lunii iunie 1914, după terminarea examenului de bacalaureat, sfâşiam în goana trenului peisajul Târnavelor în drum spre Sebeş-Alba23. Eram stăpânit de euforia ce ţi-o dă depăşirea norocoasă a unei pietre de hotar. În timpul călătoriei recapitulam, cu alţi câţiva colegi, cari şi ei se grăbeau spre vetrele lor – fiecare ducând cu sine vestea cea bună -, întâmplări mai vechi şi mai noi dintr-o viaţă ce rămânea în urmă şi care acum parcă nici nu mai era a noastră. E de neînţeles cum sentimentul eului poate fi atât de profund modificat de-un „certificat”. Pentru toată simţirea noastră eram răsfăţaţii propriului destin. Conştiinţa că am scăpat de obligaţiile orarelor şi de constrângerea şcolară ne sălta într-o stare de auroră ce ni se părea că nu va mai înceta niciodată. În veghea entuziastă, în luciditatea sporită, nu ne dam deloc seama că mai târziu aveam să ne gândim tocmai la […]
”Într-un amurg calm de început de toamnă mă plimbam „sub arini”, aşa se numea dumbrava de-a lungul râului dincolo de oraş. Departe, undeva, o cărare se curma sub nişte salcâmi sferici. Acolo mă odihnii, ca de obicei, pe-o bancă. Stam aşa, nemişcat, cu gândurile mele. Eram probabil o prezenţă ireală chiar şi pentru aerul dimprejur. Şi trebuie să fi adăstat mult timp aşa neclintit, căci la un moment simţii un sunet la celălalt capăt al băncii. Era un sunet ca de plisc de pasere purtat prin pene. Întorc foarte încet, şi suprimând orice altă mişcare, capul într-acolo. La capătul băncii o bufniţă uriaşă îşi cerceta rădăcina penelor cu pliscul. Câteva clipe încă bufniţa nu mă bănuia fiinţă vie ce eram; apoi îşi întrerupse îndeletnicirea intimă asupra căreia fusese surprinsă şi mă ţinti ipnotic cu ochii ei de foc, fără a mai clipi. Nu mai clipeam nici eu. O priveam cu […]
Lucian Blaga, cunoscutul și îndrăgitul autor și filozof român care a influențat enorm gândirea română colectivă în perioada interbelică prin intermediul concepțiilor sale filozofice, contribuind substanțial la dezvoltarea culturii, a științei cunoașterii și a artei poetice, a avut o copilărie plină de amintiri și emoții, această perioadă din viața sa influențând profund stilul și temele poeziilor sale. El a evocat cu nostalgie și melancolie amintirile din copilărie, descriind peisajele rurale, vremurile de odinioară și inocența copilăriei. Poezia „Din copilăria mea” este un exemplu notabil al acestui stile, unde Blaga evocă cu o limbă poetică bogată și delicatețe peisajele și experiențele din copilărie. Această poezie reflectă dorul și tristețea sa pentru țara sa natală și pentru timpurile simple ale copilăriei. Însă această perioadă a primilor săi ani de viață a fost marcată de umbra unei misterioase stele, căci respectatul și îndrăgitul poet și filozof de mai târziu a suferit de o […]
”Piere în jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acoperă numele scrise-n nisipuri, și urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului. Ziua se curmă, și veștile. Umbra mărește poveștile. Steaua te-atinge cu genele. Mut tălmăcești toate semnele. Ah, pentru cine sunt largile vremi? Pentru cine catargele? O, aventura, și apele! Inima, strânde pleoapele!” Lucian Blaga, ”Asfințit marin”
”Setos îți beu mireasma și-ți cuprind obrajii cu palmele-amândouă cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm. Și totuși tu-mi șoptești: „Mi-așa de dor de tine!” Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porți în inimă și cine ești? Mai cântă-mi înc-odată dorul tău, să te ascult și clipele să-mi pară niște muguri plini, din care înfloresc aievea – veșnicii.” Lucian Blaga, ”Dorul”
”Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Așa: când sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Așa de-aproape, de-mi pare că de ți-aș striga în zare – numele – i-aș auzi ecoul răsfrânt de bolta cerului. Numai noi doi. Sus.” Lucian Blaga, ”Sus”
“Ai nopți cari ţi s-aşază grele ca de plumb Pe suflet şi pe gânduri şi pe vreri, – Nopți negre-n care pieptul îți tresare de furtuni Ce nu le spui – Şi-n cari întreg trecutul ți se pare în zadar Şi orice clipă ce mai vine – de prisos…” Lucian Blaga
“Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vânt veşnic răsună prin ceţini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfârşit sub armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem – izvoare – deschise subt haină. Sporim nesfârşirea c-un cântec, c-o taină.” Lucian Blaga, ”Cântăreți bolnavi”
“There is so much silence all around that I think I can hear moonlight crashing against the windows. A foreign voice awakes inside my breast, singing a longing which is not my own. They say that ancestors, who died before their time, with young blood in their veins, with great passions in their blood, with living sun in passions, return, return to live inside us their unspent lives. There is so much silence all around that I think I can hear moonlight crashing against the windows. Oh, who knows, my soul -in whose breast you too will sing, in centur- ies to come, on sweet strings of silence on a harp of darkness, your smothered longing and your broken joy of life? Who knows? Who knows?” Lucian Blaga, ”Silence”
“O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă – încătuşat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine – şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: „Sunt rob în temniţă!” Lucian Blaga, ”Vreau să joc”
”Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte. Dar cel ce ți-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta închid porțile și trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ți lumânarea și-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus ? Ți-a mai rămas în urechi vreun cuvânt ? De la basmul sângelui spus întoarce-ți sufletul către perete și lacrima către apus.” Lucian Blaga, ”Încheiere”
”Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!” Lucian Blaga, ”Trei fețe”
”Coboară-n lut părinții, rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile. Ei vor să fie rădăcinile, prin cari ne prelungim pe sub pământ. Se-ntind domol părinții pe subt pietre, în timp ce în lumini mai adastăm, în timp ce fericiri ne-mprumutăm și suferinți și apă vie pe la vetre.” Lucian Blaga, ”Părinții”
”Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduhul topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul și-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neândurator de larg și-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea – îndoielnic și supus – și pe sub glii ți-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pământul răspundea.” Lucian Blaga, ”Pământul”