Lucian Blaga, cunoscutul și îndrăgitul autor și filozof român care a influențat enorm gândirea română colectivă în perioada interbelică prin intermediul concepțiilor sale filozofice, contribuind substanțial la dezvoltarea culturii, a științei cunoașterii și a artei poetice, a avut o copilărie plină de amintiri și emoții, această perioadă din viața sa influențând profund stilul și temele poeziilor sale. El a evocat cu nostalgie și melancolie amintirile din copilărie, descriind peisajele rurale, vremurile de odinioară și inocența copilăriei. Poezia „Din copilăria mea” este un exemplu notabil al acestui stile, unde Blaga evocă cu o limbă poetică bogată și delicatețe peisajele și experiențele din copilărie. Această poezie reflectă dorul și tristețea sa pentru țara sa natală și pentru timpurile simple ale copilăriei.
Însă această perioadă a primilor săi ani de viață a fost marcată de umbra unei misterioase stele, căci respectatul și îndrăgitul poet și filozof de mai târziu a suferit de o ciudată muțenie în primii ani ai copilăriei, în pofida faptului că, din punct de vedere fiziologic, medicii l-au diagnosticat ca fiind sănătos, experiența acestei misterioase muțenii având să o evoce în primul capitol al volumului ”Hronicul și cântecul vârstelor”, după cum se va vedea îndată.
Lucian Blaga a trecut prin muțenia din copilărie cu dificultăți, fiind incapabil să vorbească până la vârsta de patru ani. Aceasta a fost o provocare semnificativă pentru el, dar a fost o parte esențială a formării sale artistice și filozofice. Blaga a trecut prin muțenia din copilărie cu înclinație pentru literatură și filozofie, care s-a tradus într-o carieră de succes în domeniul literar și filozofic.
”Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri numai târziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era cuvânt. Cuvântul meu nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai puţin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. Adevărat e, pe de altă parte, că muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi. Când eram pus la încercare, cedam pe planul mişcării şi al faptei. Gestul meu contura întocmai semnificaţia poruncii. O dorinţă rostită de cineva îşi găsea răsunetul în actul cel mai prompt. Totuşi, împlineam aproape patru ani – şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt. Nici barem cuvintele de temelie ale vieţii: „Mamă” şi „Tată”. Cazul, prezentând feţe atât de ciudate, nu putea să aibă decât două explicaţii, între cari nici astăzi nu m-aş simţi chemat să decid. Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un urcuş nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât, cu efecte de anulare, între mine şi cuvânt. Într-o zi, Mama, cuprinsă de nelinişte şi îngrijorare, dar purtată şi de nădejdea unei dezlegări, găsi de cuviinţă să mă ducă la oraş, să mă arate unui doctor. Nu mai era nimic de ascuns. Medicul, un vechi prieten al familiei, mi-a pus mâna pe creştet, mi-a pipăit maxilarele şi pe urmă m-a cercetat ca pe o pasăre, căreia, printr-o uşoară tăiere sub limbă, i-ai putea dărui grai omenesc. „Copilul e întreg”, fu încheierea liniştitoare a doctorului. Sosiţi acasă, Mama mai făcu o ultimă încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărâse să mă ia cu binişorul, ca pe-un copil mare, şi-mi vorbi. Se căznea să mă înduplece, să-mi stârnească mândria. „Dragul mamei, tu eşti copil mare de-acum! Va trebui să vorbeşti… Asta nu se poate… Aşa nu mai merge… Ne faci de ruşine… Azi-mâne, copiii din sat au să spună că eşti mut…” M-am uitat la mama cu aceiaşi ochi, mereu limpezi, vii, înţelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să se aleagă numaidecât. A doua zi însă, după cine ştie ce noapte de zbucium pe care am uitat-o acolo în viaţa fără de grai, m-am dus lângă ea. Şi prinsei a vorbi vorbe legate. Ţineam mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub streaşina degetelor şi a palmei cu care mă apăram încă de lumea cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam aşa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obştesc, dar fără de trunchierile sau stâlcirile pe care oricine le-ar fi aşteptat de la un copil încă nemuncit de nici un exerciţiu al uneltelor comunicative. Numai teribila, buclucaşa consoană „r” avea să-mi dea de lucru, să mă înfrunte încă un an întreg, să mă trădeze ca pe un copil „întârziat”. Îmi amintesc cu satisfacţie de clipa când, stând cu toţii împrejurul mesei, eu m-am silit să spun ceva, iar Tata m-a întrerupt cu o exclamaţie de bucurie: „Bravo!” Izbutisem să emit întâia oară un „r” purificat de orice aproximaţii. De acest eveniment vrednic de a fi însemnat în calendar s-a luat act în chip solemn în toată familia ca de naşterea unui nou copil. Aceasta este povestea plină de penumbre a cuvântului meu. N-am putut niciodată să-mi lămuresc, suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de logos în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare ce m-a copleşit când, constrâns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc.”
Lucian Blaga, ”Hronicul și cântecul vârstelor”
Lucian Blaga, autor și filozof român
Surse:
Academia Română