”Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi – dar mă gândesc la tine. Cu ghiare de lumină o dimineață-și va ucide-odată visul, că sufletul mi-așa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta ? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineți, în care eu ți-oi zice fără umbră de căință: „Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” Lucian Blaga, ”Vei plânge mult ori vei zâmbi”
”Ce mai este… cărţi de noapte Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu – Cine iar aprinde lampa Când e prea târziu? Ţăcănă un ceas pe-o planşă… Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?! Noapte… Cine iar aprinde lampa Când e prea târziu? (Tăcere)” ― George Bacovia
”De-ar naște iubire făr’ de gelozie, Nici uneia poate Inima în piept nu i-ar râde ca mie. De-i scris tinerețea Să-i placă femeii în cel îndrăgit, Ori fapta măreață ‘N război, frumusețea, Purtarea aleasă, cuvântul grăit Cu dor și dulceață, Eu sunt aceea; pe-a dragului față Eu una pe toate La rând le citesc, când iubirea mă-mbie. Dar fiindcă știu bine Că ș-alte înțelepte ca mine mai sunt, Eu tremur de teamă, Căci tot ce-i în mine, Și-n ele mocnește și-același avânt Cu dor mi le cheamă. De aceea plătesc norocului vamă Și griji necurmate îmi tulbură pacea și n-am bucurie. De-ar fi pe-o măsură Credință să am pe cât prețuire În cel îndrăgit, Bănuială și ură N-aș pătimi; dar când văd că-n iubire Nu-i unul cinstit, Pe toți îi țin răi; mă mistui cumplit Și-a mele surate Pe toate le bănui de gând cu hoție. De aceea nici una […]
”- Titus, de-mi este îngăduit în numele prieteniei care ne leagă pe amândoi să te silesc a-mi face voia fără de nicio împotrivire din parte-ți, ăsta e prilejul de care mă voi folosi; iar dacă tu n-ai să te îndupleci de bună voie să m-asculți, voi face totuși ca Sofronia să fie a ta cu sila și cu puierea ce se cade s-o folosești când este vorba de binele unui prieten. Eu știu cât sunt de mări puterile iubirii și știu că nu o dată, ci de nenumărate ori i-au dus pe îndrăgostiți la moarte; tu ești așa de aproape de ea, încât nu mai poți da înapoi și nu-ți mai poți înfrânge plânsul; dac-ai urma într-acest chip, te-ai prăpădi cu zile și eu de bună seamă că ți-aș călca pe urme. Deci, chiar de nu te-aș îndrăgi din alte pricini, viața ta mi-e dragă, căci prin ea îmi prelungesc […]
”Ție, Stăpână, îți înalț rugăminte, Iubitul mi-l caută și spune-i ce dor Mă îmbie să mor De teamă ascunzându-i dorința-mi fierbinte. Genunchii mi-i plec și te rog cu ardoare Du-te, găsește-l și spune-i, că-n mine Pătruns-a iubirea, dulce licoare, Și-adesea-l doresc cu plâns și suspine; Spune-i că focul mă arde, mă doare. Că moartea mi-o tem, că ceas să-mi aline Durerea nu știu, nici jarul din vine. Teamă și dor pentru el pătimesc Și pururi tânjesc. O, poartă-i, Iubire, a mele cuvinte! De când cu săgeata-ți în piept m-ai străpuns, Nu știu să-mi fi dat îndrăzneală vreodată Dorința pe față să-mi spun – nu pe-ascuns – O dată măcar, o singură dată Acelui ce-n suflet pe veci mi-a pătruns. Amarnic mă doare să mor ne-mpăcată! Dorul ce-i port și iubirea curată Și lui poate dragi i-ar fi să le știe, De-ar fi să mă-mbie Puterea de-a-i spune ce inima-mi simte. […]
”La sfârşitul lunii iunie 1914, după terminarea examenului de bacalaureat, sfâşiam în goana trenului peisajul Târnavelor în drum spre Sebeş-Alba23. Eram stăpânit de euforia ce ţi-o dă depăşirea norocoasă a unei pietre de hotar. În timpul călătoriei recapitulam, cu alţi câţiva colegi, cari şi ei se grăbeau spre vetrele lor – fiecare ducând cu sine vestea cea bună -, întâmplări mai vechi şi mai noi dintr-o viaţă ce rămânea în urmă şi care acum parcă nici nu mai era a noastră. E de neînţeles cum sentimentul eului poate fi atât de profund modificat de-un „certificat”. Pentru toată simţirea noastră eram răsfăţaţii propriului destin. Conştiinţa că am scăpat de obligaţiile orarelor şi de constrângerea şcolară ne sălta într-o stare de auroră ce ni se părea că nu va mai înceta niciodată. În veghea entuziastă, în luciditatea sporită, nu ne dam deloc seama că mai târziu aveam să ne gândim tocmai la […]
“Duduia veşnic citeşte, Ştie clavirul, pictează – Şi nopţi de-a rândul veghează, Şi poate, de-aceea slăbeşte. Se crede, şi unia spun – Dar totul rămâne secret Duduia visează-un poet, Bizar, singuratec, nebun.” George Bacovia
“Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost niciodată prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-I ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și, daăa nu sunt toți la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare. Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se […]
”Această Lume Cauzală minunată sau Lumea Voinței Conștiente, atât de citată de domnul Leadbeater, Annie Besant, Arthur Power, Rudolf Steiner, Helena Petrovna Blavasky etc… este culmea dragostei și a legii, aceasta este evident… Fără îndoială, Cerul lui Venus nu aparține timpului și este dincolo de planul mental. Este evident că substanța AKASHICA, ca element natural și Vibrație sau TATTWA, constituie în sine fondul viu și filosofal al Lumii de Cauzalitate Cosmică… În această regiune, albastrul electric adânc strălucește minunat ici, colo, aici jos, săturându-ne de o voluptate spirituală încântătoare, de nedescris… Este Lumea Cauzelor Naturale, ocean fără țărmuri, fără margini… necontenită mișcare de valuri de acțiune și consecință, flux și reflux, din clipă în clipă. Este evident că nu există cauză fără efect, nici efect fără cauză; orice acțiune este urmată de o reacțiune; din orice act se desprinde totdeauna o consecință… sau, mai degrabă, o serie de consecințe.” Samael […]
”S-a dus albastrul cer senin Şi primăvara s-a sfârşit- Te-am aşteptat în lung suspin, Tu, n-ai venit ! Şi vara, cu nopţile ei, S-a dus, şi câmpu-i vestejit- Te-am aşteptat pe lângă tei, Tu, n-ai venit ! Târziu, şi toamna a plecat, Frunzişul tot e răvăşit- Plângând, pe drumuri, te-am chemat, Tu, n-ai venit ! Iar, mâni, cu-al iernei trist pustiu, De mine-atunci nu vei mai şti- Nu mai veni !” George Bacovia, ”Ecou de romanță”
”- Iubită Dianoră, nu-i șade bine unei femei cinstite și înțelepte să deie ascultare unor atare vorbe și nici să-și puie la bătaie cu nici un preț propria ei cinste. Cuvintele ce prin auz pătrund până la inimă ascund puteri cu mult mai mari decât cred unii oameni și pentru îndrăgostiți, aproape totu-i cu putință.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
„Chiar și Dumnezeul exterior trebuie să se ascundă, înainte ca Dumnezeul interior să se poată manifesta; strigătul de agonie al Celui Răstignit trebuie stors de pe buzele torturate; «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» precede realizarea Dumnezeului interior.” Annie Besant, „Fundamentele moralității”
”Într-un amurg calm de început de toamnă mă plimbam „sub arini”, aşa se numea dumbrava de-a lungul râului dincolo de oraş. Departe, undeva, o cărare se curma sub nişte salcâmi sferici. Acolo mă odihnii, ca de obicei, pe-o bancă. Stam aşa, nemişcat, cu gândurile mele. Eram probabil o prezenţă ireală chiar şi pentru aerul dimprejur. Şi trebuie să fi adăstat mult timp aşa neclintit, căci la un moment simţii un sunet la celălalt capăt al băncii. Era un sunet ca de plisc de pasere purtat prin pene. Întorc foarte încet, şi suprimând orice altă mişcare, capul într-acolo. La capătul băncii o bufniţă uriaşă îşi cerceta rădăcina penelor cu pliscul. Câteva clipe încă bufniţa nu mă bănuia fiinţă vie ce eram; apoi îşi întrerupse îndeletnicirea intimă asupra căreia fusese surprinsă şi mă ţinti ipnotic cu ochii ei de foc, fără a mai clipi. Nu mai clipeam nici eu. O priveam cu […]
Lucian Blaga, cunoscutul și îndrăgitul autor și filozof român care a influențat enorm gândirea română colectivă în perioada interbelică prin intermediul concepțiilor sale filozofice, contribuind substanțial la dezvoltarea culturii, a științei cunoașterii și a artei poetice, a avut o copilărie plină de amintiri și emoții, această perioadă din viața sa influențând profund stilul și temele poeziilor sale. El a evocat cu nostalgie și melancolie amintirile din copilărie, descriind peisajele rurale, vremurile de odinioară și inocența copilăriei. Poezia „Din copilăria mea” este un exemplu notabil al acestui stile, unde Blaga evocă cu o limbă poetică bogată și delicatețe peisajele și experiențele din copilărie. Această poezie reflectă dorul și tristețea sa pentru țara sa natală și pentru timpurile simple ale copilăriei. Însă această perioadă a primilor săi ani de viață a fost marcată de umbra unei misterioase stele, căci respectatul și îndrăgitul poet și filozof de mai târziu a suferit de o […]
”Mi-e drag să mă bucur, căci tânărăsunt, Iubirea mă-ndeamnă și inima-mi cere, Mi-e drag primăvara să râd și să cânt. Dumbrăvi înverzite străbat culegând Flori albe ca neaua, gălbui, purpurii, Măcieșii în floare și crinii-aurii, Pe toate în minte le-asemăn la rând u obrajii acelui ce pururea-n gând Mă poartă pe mine ce n-am altă vrere Decât bucurie să-i fiu pe pământ. Și dacă prin iarbă vreo floare găsesc Să-i semene lui întru totul, deplin, O-alint, o sărut, pe palme mi-o țin Și-ntregul meu suflet i-l destăinuiesc. Pe urmă-n cununa de flori o-mpletesc Și fire de păr ca stropii de miere Îileg împrejur să nu zboare în vânt. Floarea menită-i să dea bucurie Oricui de-o privește, ci mie îndoit, Căci pare că-n ea văd chipul iubit Al celui ce drag mi-a fost dat să-mi fie. Cuvântul nu-i vrednic a spune și-a scrie Ce dulce mă-mbată a miresmii putere; Numai suspinele […]