”La sfârşitul lunii iunie 1914, după terminarea examenului de bacalaureat, sfâşiam în goana trenului peisajul Târnavelor în drum spre Sebeş-Alba23. Eram stăpânit de euforia ce ţi-o dă depăşirea norocoasă a unei pietre de hotar. În timpul călătoriei recapitulam, cu alţi câţiva colegi, cari şi ei se grăbeau spre vetrele lor – fiecare ducând cu sine vestea cea bună -, întâmplări mai vechi şi mai noi dintr-o viaţă ce rămânea în urmă şi care acum parcă nici nu mai era a noastră. E de neînţeles cum sentimentul eului poate fi atât de profund modificat de-un „certificat”. Pentru toată simţirea noastră eram răsfăţaţii propriului destin. Conştiinţa că am scăpat de obligaţiile orarelor şi de constrângerea şcolară ne sălta într-o stare de auroră ce ni se părea că nu va mai înceta niciodată. În veghea entuziastă, în luciditatea sporită, nu ne dam deloc seama că mai târziu aveam să ne gândim tocmai la acest timp cu sentimentul unei ireparabile sfâşieri, ca la o epocă fabuloasă a sufletului nostru. Eram asemenea unor tinere fiinţe adamite, cari, printr-o bizară alterare a simţului realităţii, s-ar bucura că părăsesc paradisul.”

Lucian Blaga, ”Hronicul și cântecul vârstelor”