”Ție, Stăpână, îți înalț rugăminte,
Iubitul mi-l caută și spune-i ce dor
Mă îmbie să mor
De teamă ascunzându-i dorința-mi fierbinte.

Genunchii mi-i plec și te rog cu ardoare
Du-te, găsește-l și spune-i, că-n mine
Pătruns-a iubirea, dulce licoare,
Și-adesea-l doresc cu plâns și suspine;
Spune-i că focul mă arde, mă doare.
Că moartea mi-o tem, că ceas să-mi aline
Durerea nu știu, nici jarul din vine.
Teamă și dor pentru el pătimesc
Și pururi tânjesc.
O, poartă-i, Iubire, a mele cuvinte!

De când cu săgeata-ți în piept m-ai străpuns,
Nu știu să-mi fi dat îndrăzneală vreodată
Dorința pe față să-mi spun – nu pe-ascuns –
O dată măcar, o singură dată
Acelui ce-n suflet pe veci mi-a pătruns.
Amarnic mă doare să mor ne-mpăcată!
Dorul ce-i port și iubirea curată
Și lui poate dragi i-ar fi să le știe,
De-ar fi să mă-mbie
Puterea de-a-i spune ce inima-mi simte.

Dar, de-atare-ți fu vrerea, Stăpână,
Să nu-mi dai putere destulă să-i spun,
Fie prin carte, prin semne, prin strună
Durerea ce-n mine mocnește, împreună
Mâinile mele la tine, Stăpână,
Iubitul mi-l cată și roagă-l de-i bun
Aminte să ție că-n inimă-adun
Doruri și chin din ziua în care
Cu lancea, călare,
Pornind, l-am văzut, la luptă fierbinte.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”