„Uneori dimineaţa Mă trezesc îngheţată Şi, pe jumătate adormită încă, Trag, somnoroasă şi zgribulită, pe mine Trupul meu tânăr, Cald, mătăsos, În care mă învelesc Clănţănind copilăreşte din dinţi, Fericită că încă o zi, O zi întreagă Voi fi La adăpost de veşnicie.” Ana Blandiana, ”Veșmânt”
”Și totuși n-ai fi putut spune că din această pricină cei îngropați astfel aveau parte de lumânare, de lacrimi sau de însoțitori; dimpotrivă, până acolo se ajunsese, încât oamenilor nu le mai păsa de morți mai mult decât le pasă astăzi de niște biete capre. Drept care, cu acest prilej s-a învederat cu prisosință că dacă mersul firesc al vremurilor și al faptelor nu izbutise să-i învețe pe înțelepți răbdarea – cu prețul unor mici și neînsemnate suferințe – acum aceste suferințe sporite și însutite îi învățaseră chiar și pe oamenii de rând să le priceapă rostul și să le îndure cu nepăsare.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Și unde este omul, oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei decât bărbaților?Femeile își tăinuiesc cu teamă și rușine în gingașul lor piept văpăile iubirii, care, după câte știu aceia ce le-au simțit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se face cunoscute; și în afară de aceasta, femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voie și pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate și nu e cu putință ca gândurile lor să fie pururi vesele. Iar dacă uneori din pricina acestor gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor aprins, sunt nevoite […]
”Dacă eu una sunt cinstită și nu mă mustră cugetul cu nimic, zică oricine orișice, că mie tot nu-mi pasă: Dumnezeu și adevărul vor sări întru apărarea mea.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Omenesc lucru este să-ți fie milă de cei necăjiți: și, deși mila aceasta îi șade bine orișicui, ea se cuvine a fi simțită mai cu seamă de către aceia care au avut și ei nevoie de mângâiere odinioară și au găsit-o chiar la unii; or, printre aceștia de pe urmă, dacă a mai fost vreodată om să aibă într-adevăr nevoie de ea, să-i fie scumpă ori să-i încerce bucuria, eu unul fără îndoială mă număr printre ei.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu găndeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicţiile.” Honoré de Balzac
”Dar, după voia Aceluia ce-i fără de sfârșit și care a rânduit prin legi nestrămutate ca tot ce-i omenesc să piară, iubirea mea – mai arzătoare ca orișicare alta, pe care nici o hotărâre, nici o povață, nici o rușine ce-ar fi putut s-o amenințe sau vreo primejdie care s-ar fi iscat dintr-însa n-au izbutit s-o frângă și nici măcar s-o zdruncine – s-a măcinat ea însăși cu vremea, în așa măsură, încât nu mi-a lăsat în suflet din tot ce-a fost odinioară decât doar desfătarea pe care o dă de obicei acelora ce nu cutează să se avânte prea departe pe primejdioasele-i întinsuri; drept care, de unde înainte vreme iubirea îmi era chin, azi, fiind înlăturată orișice suferință, rămas-am doar cu bucuria.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Încă din fragedă tinerețe și până în vremurile de față, eu, ca unul care pururi am fost înflăcărat de o iubire înălțătoare și curată, poate cu mult mai înălțătoare și mai curată decât s-ar cuveni umilei mele stări – așa precum ar putea crede unii, din cele câte povestesc – deși găsit-am laudă și prețuire la aceia care îmi aflaseră iubirea și erau oameni înțelepți, cu toate aceste, zic, mi-a fost nespus de greu s-o îndur, și nu din pricina cruzimii femeii îndrăgite, ci din pricina văpăii în care ardeam muncit de doruri nesățioase; iară văpaia aceasta, neîngăduindu-mi să găsesc în nici un chip vreo alinare, adesea mă făcea să simt mai multă amărăciune decât ar fi trebuit. Or, în amărăciunea aceasta, cuvintele de bine ale câte unui prieten și mângâierile lui mi-au adus atâta ușurare, încât sunt pe deplin încredințat că numai datorită lor se face c-am scăpat cu […]
„Există fapte mici în aparenţă, dar care în viaţa sufletească sunt evenimente mari. Într-adevăr, uneori un gest conţine o întreagă dramă, accentul unui cuvânt destramă o întreagă viaţă, indiferenţa unei priviri ucide cea mai fericită iubire.” Honoré de Balzac
„Fără tine mi-e frig N-am înţeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat.” Ana Blandiana
„Purtăm fiecare o dragoste-n noi, Dar eu pentru tine și tu pentru alta. Și focul ne mistuie surd pe-amândoi, Eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta. Aștept un cuvânt, aștepți un cuvânt, Dar eu de la tine, și tu, de la alta, Și brațul în somn ți-l văd mângâind, Dar tu în visare nu vezi decât alta. Și ce ne rămâne să facem atunci Când soarta nu știe decât să dezbine? Trăim amândoi, trăim doar iubind, Deși eu pe tine, tu, totuși, pe alta.” Ana Blandiana, ”Delir”
Te uită cum ninge decembre Spre geam, iubito, privește Mai spune s-aducă jăratec Și focul s-aud cum trosnește Și mâna-n fotoliu spre sobă La foc să ascult vijelia Sau zilele mele totuna Aș vrea să le-nvăț simfonia Mai spune s-aducă și ceaiul Și vino și tu mai aproape Citește-mi ceva de la poluri Și ningă zăpada ne-ngroape Ce cald e aicea la tine Și toate în casă-mi sunt sfinte Te uită cum ninge decembre Nu râde, citește-nainte E ziuă și ce întuneric Mai spune s-aducă și lampa Te uită zăpada-i cât gardu Și-apris’ promoroacă și clampa Eu nu mă mai duc azi acasă Potop e-napoi și-nainte Te uită cum ninge decembre Nu râde citește-nainte Versuri după George Bacovia. Doar pentru utilizare non-comercială. Date de la: versuri.ro
”Te uită cum ninge decembre… spre geamuri, iubito, priveşte – mai spune s-aducă jăratec și focul s-aud cum trosneşte. Şi mână fotoliul spre sobă, la horn să ascult vijelia, sau zilele mele – totuna – aș vrea să le-nvăţ simfonia. Mai spune s-aducă şi ceaiul, și vino şi tu mai aproape, – citește-mi ceva de la poluri, și ningă… zăpada ne-ngroape. Ce cald e aicea la tine, și toate din casă mi-s sfinte, – te uită cum ninge decembre… nu râde… citeşte nainte. E ziuă şi ce întuneric… mai spune s-aducă şi lampa – te uită, zăpada-i cât gardul, și-a prins promoroacă şi clampa. Eu nu mă mai duc azi acasă… potop e-napoi şi nainte, te uită cum ninge decembre… nu râde… citeşte nainte.” George Bacovia, ”Decembre”
“Before the soul can see, the Harmony within must be attained, and fleshly eyes be rendered blind to all illusion.” Helena Petrovna Blavatsky, ”The Voice of the Silence”
”Setos îți beu mireasma și-ți cuprind obrajii cu palmele-amândouă cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm. Și totuși tu-mi șoptești: „Mi-așa de dor de tine!” Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porți în inimă și cine ești? Mai cântă-mi înc-odată dorul tău, să te ascult și clipele să-mi pară niște muguri plini, din care înfloresc aievea – veșnicii.” Lucian Blaga, ”Dorul”