”Gelozia este un simţământ egoist. Ea este patima în temerea ce are cineva de a vedea pe altul posedând obiectul pe care îl doreşte. Către aceasta ea este cealaltă fază a amorului: totdeauna este în proporţie cu dânsul.” Dimitrie Bolintineanu
Melchisedec evreul izbutește să scape dintr-o cursă pe care i-o întinsese Saladin, istorisindu-i o poveste despre trei inele. ”După ce Neifile își isprăvi povestea cea mult lăudată de toți cei de față, Filomena, pe voia reginei, începu astfel: – Povestea Neifilei îmi amintește strâmtoarea la care a ajuns o dată un evreu. Or, de vreme ce despre Dumnezeu și despre adevărurile credinței noastre s-a spus mult bine, se cade să vorbim acum și despre faptele săvârșite de oameni, precum și despre feluritele lor întâmplări. De aceea, auzindu-mi povestea, nădăjduiesc că pe viitor veți fi cu mai multă luare-aminte în răspunsurile voastre la întrebările ce vi se vor pune. Trebuie să știți, prietene dragi, că după cum prostia îl nenorocește adesea pe om și-l duce la sapă de lemn, tot așa înțelepciunea îl scapă pe înțelept de cele mai cumplite neajunsuri și-l pune la adăpost de rele. Că prostia îl poateaduce […]
”Or, tot strângând Erminio și înzecindu-și avuțiile, se nimeri o dată să ajungă la Genova un curtean destoinic, cu purtări alese și iscusit la vorbă, pe nume Guiglielmo Borsiere, ce întru nimic nu semăna curtenilor de astăzi: căci spre rușinea obiceiurilor stricate și vrednice de hulăa celora ce astăzi ar vrea să li se zică domni și să fie socotiți că atare, spre rușinea lor, zic, mai nimerit ar fi să li se zică măgari, crescuți cum sunt, nu pe la curți de domni, ci-n pleava și gunoiul drojdiilor omenești. Căci de unde în trecut menirea lor era să aducă pururi pace, de se iscau războaie sau certuri între domni, să lege nunți, și cumetrii, și bună prietenie, ori prin plăcute vorbe s-aline inimile ostenite și să desfete curtea, iar prin dojana lor usturătoare de părinte să lovească în cei netrebnici (și toate acestea pe-o plată de nimic), astăzi curtenii […]
„E-n zori, e frig de toamnă, Şi cât cu ochii vezi Se-ncolăceşte fumul, Şi-i pâclă prin livezi. Răsună, trist, de glasuri Câmpiile pustii, – Şi pocnet lung, şi chiot S-aude-n deal la vii. C-un zmeu copiii aleargă, Copil, ca ei, te vezi, Şi plângi… şi-i frig de toamnă… Şi-i pâclă prin livezi.” George Bacovia, ”Alean”
”Vrednice doamne, frumoasă faptă e să nimerești la țintă, când ținta-i neclintită, dar ceea ce e uimitor de-a dreptul e să ochești într-însa când îți apare din senin și nu-i asemenea celorlalte. Desfrâul și viața spurcată a preoțimii, țintă statornicită de aprige săgeți, nu-i greu să-ți dea prilej s-o vorbești de rău, s-o scarmeni și s-o împungi, de-ți vine la îndemână. Și tocmai de aceea, deși socot și eu c-a nimerit din plin mireanul nostru când a tras în popă batjocorindu-l pentru fățarnica milostivire a călugărilor care dau săracilor lături ce-s bune de aruncat sau de dat la porci, tocmai de aceea, zic, socot că-i mai vrednic de laudă omul de care mi-am amintit ascultând povestea de adineauri și despre care voi vorbi numaidecât.” Giovanny Boccaccio, ”Decameronul”
„Poate că una dintre cele mai mari bucurii simţite de sufletele meschine, de fiinţele inferioare este să păcălească sufletele alese, să le prindă într-o cursă oarecare.” Honoré de Balzac
”De aceea, auzindu-mi povestea, nădăjduiesc că pe viitor veți fi cu mai multă luare-aminte în răspunsurile voastre la întrebările ce vi se vor pune. Trebuie să știți, prietene dragi, că după cum prostia îl nenorocește adesea pe om și-l duce la sapă de lemn, tot așa înțelepciunea îl scapă pe înțelept de cele mai cumplite neajunsuri și-l pune la adăpost de rele. Că prostia îl poateaduce pe om la sapă de lemn e lucru dovedit, și pilde despre aceasta poți întâlni la fiecare pas; de aceea nu-i cu cale să vi le înșir și eu acuma, când bine știm că, zilnic, și-o mie poți vedea. Am să vă arăt în schimb, cu o mică istorioară, cum izbutește înțelepciunea să scoată omul din impas.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Dacă ne-am ucide unul pe altul (versuri după Ana Blandiana)” Melodie de: Firma Dacă ne-am ucide unul pe altul Privindu-ne în ochi, În ochii noștri în jurul cărora Genele stau ca o coroană de spini Care-ncunună definitiv Orice privire, Dacă ne-am ucide, după ce ne-am privit Cu dragoste fără de țărm în ochi, Și, cunoscându-te, ți-aș spune: Mori, Mori, dragul meu, Va fi atât de bine, Vei rămâne numai cu mine, Tu, cel născut din cuvânt, Vei cunoaște gust de pământ, Vei simți ce frumoase sunt rădăcinile Împletindu-ți prin ele mâinile, Cu ne-nțeleasa bucurie De-a nu mai fi pentru vecie… Și, mângâindu-mă, mi-ai spune: Mori, draga mea, Iubita mea cu frunte de octombrie Cuprinsă ca-n icoane De nimb rotund de moarte, Mori, Lasă-ți culorile în flori, Pletele lungi cărărilor Și ochii luciu mărilor, Să știi De unde să le iei, Când vei veni… Dac-am muri deodată împreună Ucigaș fiecare și […]
”Era rândul Elisei să asculte cea de pe urmă poruncă a reginei, dar ea, fără s-o aștepte, voioasă prinse a zice: – Tinere doamne, se întâmplă adesea ca înrâurirea pe care nu izbutesc s-o aibă asupra unui om mustrările și multele pedepse s-o aibă în schimb o vorbă, nu spusă „ex proposito„, ci azvârlită la întâmplare. Și din spusa Laurettei s-a vădit aievea lucrul acesta, pe care eu socot să-l întăresc acuma cu o altă istorioară, ce-am să v-o spun de îndată. Căci orișice poveste, de-i vrednică, foloase aduce și ca atare se cuvine s-o asculți cu luare-aminte, oricare ar fi povestitorul. Zic, așadar, că-n vremea primului rege din Cipru, după ce sfântul mormânt fu cucerit de Godefroy de Bouillon, se întâmplă ca o nobilă doamnă din Gasconia să pornească în pelerinaj la sfântul mormânt și la întoarcere, ajunsă fiind în Cipru, să fie batjocorită și terfelită de o ceată […]
”Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-l vadă creștinat vreodată, se duse la el și împreună se bucurară de întâlnire. Iar după ce-l lăsă să se odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfântul părinte, despre cardinali și despre toți ceilalți curteni. La care evreul răspunsepe dată: – Bătu-i-ar Dumnezeu pe toți, fără cruțare! Și zic așa, căci de-am văzut eu bine, n-am întâlnit pe acolo nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pildă grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie și alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putință), încât aș zice că întreaga curte e mai degrabă un furnicar de uneltiri drăcești decât lăcaș de făpturi creștine. Și, după câte îmi pare mie, socot că sfântul vost’ părinte și toți ceilalți cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri și care cu ce-apucă să facă praf și pulbere […]
„Uneori dimineaţa Mă trezesc îngheţată Şi, pe jumătate adormită încă, Trag, somnoroasă şi zgribulită, pe mine Trupul meu tânăr, Cald, mătăsos, În care mă învelesc Clănţănind copilăreşte din dinţi, Fericită că încă o zi, O zi întreagă Voi fi La adăpost de veşnicie.” Ana Blandiana, ”Veșmânt”
”Și totuși n-ai fi putut spune că din această pricină cei îngropați astfel aveau parte de lumânare, de lacrimi sau de însoțitori; dimpotrivă, până acolo se ajunsese, încât oamenilor nu le mai păsa de morți mai mult decât le pasă astăzi de niște biete capre. Drept care, cu acest prilej s-a învederat cu prisosință că dacă mersul firesc al vremurilor și al faptelor nu izbutise să-i învețe pe înțelepți răbdarea – cu prețul unor mici și neînsemnate suferințe – acum aceste suferințe sporite și însutite îi învățaseră chiar și pe oamenii de rând să le priceapă rostul și să le îndure cu nepăsare.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Și unde este omul, oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei decât bărbaților?Femeile își tăinuiesc cu teamă și rușine în gingașul lor piept văpăile iubirii, care, după câte știu aceia ce le-au simțit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se face cunoscute; și în afară de aceasta, femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voie și pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate și nu e cu putință ca gândurile lor să fie pururi vesele. Iar dacă uneori din pricina acestor gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor aprins, sunt nevoite […]
”Dacă eu una sunt cinstită și nu mă mustră cugetul cu nimic, zică oricine orișice, că mie tot nu-mi pasă: Dumnezeu și adevărul vor sări întru apărarea mea.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Omenesc lucru este să-ți fie milă de cei necăjiți: și, deși mila aceasta îi șade bine orișicui, ea se cuvine a fi simțită mai cu seamă de către aceia care au avut și ei nevoie de mângâiere odinioară și au găsit-o chiar la unii; or, printre aceștia de pe urmă, dacă a mai fost vreodată om să aibă într-adevăr nevoie de ea, să-i fie scumpă ori să-i încerce bucuria, eu unul fără îndoială mă număr printre ei.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”