”N-aș ști să spun, frumoase doamne, cine greșește mai vârtos: firea când împreună un suflet nobil c-un trup hâd, ori poate soarta când alege un meșteșug netrebnic unei făpturi cu suflet nobil, precum s-a întâmplat cu florentinul nostru Cisti, ori precum zilnic se întâmplă cu atâția, după cum vedem. Căci pe numitul Cisti, om înzestrat de la natură c-un suflet nobil și ales, soarta îl făcu brutar. Și eu de bună seamă aș blestema și firea și soarta deopotrivă, dacă n-aș ști că cea dintâi e cumpănită și înțeleaptă, iar că pe de-altă parte soarta are o mie de ochi, deși prostia omenească o înfățișează oarbă. De aceea socotesc că ele, prevăzătoare fiind și înțelepte foarte, fac tocmai ca și oamenii când, neștiind ce anume le pregătește viitorul, își îngroapă lucrurile cele mai de preț, ca să le aibă la nevoie în cine știe ce ungher netrebnic de princasă, de unde apoi le scot la vreme de restriște, locul netrebnic dovedind că știe a le păzi mai bine decât le-ar fi păzit cea mai frumoasă încăpere. La fel firea și soarta,stăpânele omenirii, își tăinuiesc de multe ori comorile cele mai scumpe în umbra unor meșteșuguri ce-s socotite josnice, pentru că luându-le de acolo când au nevoie de ele, focul lor să-și dovedească strălucirea cu și mai multă limpezime.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”