”Înaintez cu grijă, încet, Pe un drum Pe care îl tai eu însămi Pășind: Ca să știu să mă întorc, Presar în urmă Fărâme de litere și de cuvinte. Sunt pornită de mult, Mi s-au terminat Puținele silabe pe care le avusesem Merinde de drum, Din fericire, am descoperit Că totul Poate fi transformat în cuvinte Și am continuat să înaintez Presărând Vorbele în care mă destram Cum se destramă un pulovăr vechi În capetele de lână-ncrețită de atâta purtare…” Ana Blandiana, ”Poveste”
”Plouă… şi numai ploaia dă cuvânt” George Bacovia
“Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama […]
“O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă – încătuşat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine – şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: „Sunt rob în temniţă!” Lucian Blaga, ”Vreau să joc”
”Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă, Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?… Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată Ca o pală rătăcire coborând din alte zări. Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri, Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire, Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri. – Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere, Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut. Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat Ascultând ecoul […]
“Cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele și cât se datorează influențelor, presiunilor și manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Și nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer și la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.” Ana Blandiana
”Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte. Dar cel ce ți-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta închid porțile și trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ți lumânarea și-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus ? Ți-a mai rămas în urechi vreun cuvânt ? De la basmul sângelui spus întoarce-ți sufletul către perete și lacrima către apus.” Lucian Blaga, ”Încheiere”
”Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!” Lucian Blaga, ”Trei fețe”
”Coboară-n lut părinții, rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile. Ei vor să fie rădăcinile, prin cari ne prelungim pe sub pământ. Se-ntind domol părinții pe subt pietre, în timp ce în lumini mai adastăm, în timp ce fericiri ne-mprumutăm și suferinți și apă vie pe la vetre.” Lucian Blaga, ”Părinții”
”Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduhul topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul și-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neândurator de larg și-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea – îndoielnic și supus – și pe sub glii ți-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pământul răspundea.” Lucian Blaga, ”Pământul”
”Şi vara, şi nopţile ei, S-a dus, şi câmpu-i veştejit – Te-am aşteptat pe lângă tei, Tu, n-ai venit! Târziu, şi toamna a plecat, Frunzişul tot e răvăşit – Plângând, pe drumuri, te-am chemat, Tu, n-ai venit!” George Bacovia
“Whatever plane our consciousness may be acting in, both we and the things belonging to that plane are, for the time being, our only realities. As we rise in the scale of development we perceive that during the stages through which we have passed we mistook shadows for realities, and the upward progress of the Ego is a series of progressive awakenings, each advance bringing with it the idea that now, at last, we have reached „reality”; but only when we shall have reached the absolute Consciousness, and blended our own with it, shall we be free from the delusions produced by Maya [illusion]. ” Helena Petrovna Blavatsky
”În bolta înstelată-mi scald privirea – și știu că și eu port în suflet stele multe, multe și căi lactee, minunile-ntunericului. Dar nu le văd, am prea mult soare-n mine de-aceea nu le văd. Aștept să îmi apună ziua și zarea mea pleoapă să-și închidă, mi-aștept amurgul, noaptea și durerea, să mi se-ntunece tot cerul și să răsară-n mine stelele, stelele mele, pe care încă niciodată nu le-am văzut.” Lucian Blaga, ”Mi-aștept amurgul”
“Vocală Așa cum cel în care bisturiul pătrunde Nu-și cântă durerea, Așa cum cel înjunghiat pe la spate Nu are timp să-și versifice Revolta și moartea Și nu reușește să scoată Decît un A înfundat, Superior în concentrare Poemelor lumii rămase în viață, Aș putea pur și simplu Să strig o lungă, nestinsă vocală, Pentru că nu știu Ce poem A reușit să străbată În măruntaiele suferinței Mai adînc decît litera A.” Ana Blandiana, ”Ochiul de greier”
“Tot mai tăcut şi singur în lumea mea pustie – și tot mai mult m-apasă o grea mizantropie” George Bacovia, ”Complete Poetical Works and Selected Prose, 1881-1957”