Nicolae Labiș – ”Dilema (O viziune a omului comun)”

”Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
în vremea unor basme petrecute,
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.
Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
în mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.
Tabloul se apropie şi creşte,
îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
„Eşti rău, străine — te-am văzut şi-n vis„…
Şi buzele îi tremură a spaimă —
„Eşti rău, străine, pleacă„ — mi-a mai zis.
„Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.”
„De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac.„
Şi-năbuşit a trebuit să tac.
„Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte —
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: — Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa.„
Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece —
„Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ti altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor.„
Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
„Ascultă, tu, străinule de jos.
„Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!„
Oh, surd strigau şi trist şi dureros —
„Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!„
De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.
Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său…
Pe suflet tot arunc cernite zaruri —
„De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?„”

Nicolae Labiș, ”Dilema” (”o viziune a omului comun”)