„În nerăbdarea mea, mă conving că această dorință a mea ar fi trebuit să fie îndeplinită ieri, când aparține unui mâine pe care ieri l-ar fi ucis dacă aș fi avut ce am vrut.” Craig D. Lounsbrough
iun. 042026
L
ian. 262026
”Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bătături mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întărit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multă încordare Şi cer gândirii proaspăt înţeles. Cerinţa lor e mult mai hotărâtă Când fruntea grea mi-o sprijină ades. încep să bag de seamă, în sfârşit, Că multe îmi rămân neînţelese, Că-n orice fapt sunt adevăruri mari De care-odată nu părea să-mi pese. încep să simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaşte-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flămând, De-a le cunoaşte pure, fără haine.” Nicolaee Labiș, ”Palmele”
sept. 282024
„În ceea ce privește dragostea, cuvintele fac minuni: nicio inimă nu rezistă farmecului lor.” Jean de La Fontaine
feb. 292024
”Doamne, câtă tristeţe şi frunză! Te dărui şi n-ai cui, Te dărui nimănui. Buzele se desfac zâmbind a milă, Vinul gâlgâie-n silă. O durere estompată şi surdă Bântuie inima mea. Singurătatea vibrează-n timpane Cu sunet de scoică, E ceasul somnului. Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea? Altcineva. îţi vine să ţipi de mânie Că nu simţi părere de rău! Ceasul somnului. Ochi aţintit. Orb, surd, cu voce anemică. Plâns de neputinţă-n infinit.” Nicolae Labiș, ”Ceas greu” (9 mai 1954)
feb. 212024
”Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi. Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare Doar sărutări şi-mbrățişări fierbinţi? Ades, în loc să cugete, ea râde, Săruturile-năbuşesc idei, Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic, Făptura ei şi mersul lin al ei. De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost — Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea mă va privi ciudat Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere. Îi va fi greu. Şi mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o să urmeze. Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze.” Nicolae Labiș, ”Dragostea”
feb. 062024
”Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n faţă. Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi, Diversitate vastă şi măreaţă. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe căi ocolitoare, Şi totuşi toate se îndreaptă-acum Spre marea mare, purificatoare. Totu-mi părea întâi învălmăşit. Mergeam — dar unde, nu-mi pasase mie. Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc Tovarăşii de muncă şi mândrie, Nu cunoşteam primejdiile mari Şi poate de aceea n-aveam teamă… Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!” Nicolae Labiș, ”Geografia timpului”
feb. 032024
”S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit. Pasărea cu ciont de rubin, Iar mâine Puii păsării cu ciont de rubin, Ciugulind prin ţărână, Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă…” Nicolae Labiș, ”Pasărea cu ciont de rubin” (Note: Versuri dictate de N. Labiş din spital, în dimineaţa de 10 decembrie 1956, câteva ceasuri după accident.)
ian. 292024
”Cu ochii încă fragezi am văzut Cum vechile castele se surpară Şi cum s-a răsucit peste Carpaţi Vârtejul ce-a-noit această ţară. Iar cele ce-am văzut s-au încrustat într-al pupilelor adânc, ca-n stâncă; De-aceea azi, în ochi de ne priveşti, Ai să le vezi cum ard distincte încă.” Nicolae Labiș, ”Drumul”
sept. 262023
”Şi vântul de toamnă şi noapte şi chinuri revine Şi mi-a mai murit o iubire, în suflet lăsând Dureroase canale ce-odată fuseseră pline De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vânt. Toamna se-agită cu gleznele vinete-n ploaie, Trupul bătrân învelindu-şi în zdrenţe de foi, Razele lămpii elecrice-n vânt se îndoaie, Dansează sinistru în pomi şi-n oglinzi de noroi. Amintirile zac ciuruite de-atâtea erori În spitalele mele şi nu vor să moară odată, Le-năbuş în ritmuri, în crini, în idei şi vapori, Şi ele-aiurează ciudat şi se zbat şi m-arată. Cum vântul de toamnă şi noaptea şi chinuri încinge Lumea cu urletul lui răguşit, uriaş, Micşorând şi mărind depărtările; cum sub meninge Amintirile zac aiurind; cum dansează-n oraş Razele lămpii electrice; cum se dezbină Stuful subţirilor ploi între maluri de zid, Mă gândesc la pescarii din delta cu voci în surdină, La prietenii mei care-noată în frigul putrid Şi […]
sept. 102023
”Pe fluviul timpului navele tinere lunecă. Cu faruri aprinse se surpă-ntunericul orb, Şi fazele lor ascuţite nicicând nu se-ntunecă Şi, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb.” Nicolae Labiș
aug. 232023
”Aievea nu şi nici cu-nchipuirea Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam în vremea unor basme petrecute, Când se făcea că un copil eram, Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute, Când mă-nstelam cu flori, când nu eram. Văd o-nserare plină de lumină Plutind pe bucla unui brâu de brad, în mijloc e poiana-n lună mată, Şi-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altădată Aşa precum pe mine l-a chemat. Tabloul se apropie şi creşte, îl am în faţă ca un ochi deschis. Copilul mişcă buzele şi-ngaimă: „Eşti rău, străine — te-am văzut şi-n vis„… Şi buzele îi tremură a spaimă — „Eşti rău, străine, pleacă„ — mi-a mai zis. „Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte! De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac? Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.” „De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac.„ Şi-năbuşit a trebuit să tac. „Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu, Dar […]
iul. 282023
”Nu are somn o fată, şi noaptea e târzie. Ea-n părul negru poartă o buclă argintie. Sprâncenele i-s strânse de cugetări severe; Şi faţa-i împietrită de noapte şi tăcere Închide-o înflorire de vise delicate. I-i dor de mine, poate; dar inima îi bate Şi-oftând se înfioară la nu ştiu care gând, Când lemnele în sobă trosnesc adânc, arzând.” Nicolae Labiș, ”Subiect de baladă”
iul. 222023
”Să ne păzim cu grijă de al uitării val Cunoaşterea culeasă cu trudă, dinafară. Dacă-am pierdut o dată un adevăr vital, Îl regăsim mai greu a doua oară. Cuprins de somnolenţă, uitam odinioară Esenţa vremii noastre; şi ca s-o aflu iar, Pe drumuri încâlcite sub soarele de vară, Am străbătut un dureros calvar. Credeam că se cuvine să împlântăm hangere Doar în putreziciunea aflată între noi, Că, mai presus de toate, în viaţă ni se cere Să măturăm ograda de gunoi. Să ardem, da, gunoiul ce aerul împute! Acestea toate însă ar fi fără folos Dacă-am uita că-n faţă duşmanul îşi ascute Pe gresie cuţitul veninos. Adună inerţia în faţa noastră oaste, Gătit de luptă fie deci orişice bărbat, Dar să stârpim — destoinici — şi-n rândurile noastre Tot ce-i de inerţie cariat. Această luptă dublă s-o ducem treji şi duri, Uniţi şi-n suferinţe, uniţi şi în victorii, Precum uniţi […]
iun. 282023
”(…) Şi soarele prin pâcle ce se roteau în sus Ardea pe ochi şi sânge şi arme, din apus. Fetiţa se oprise: bunicul când murise Avea priviri sticloase asemeni şi deschise, Bunica le-nchisese tăcută, uşurel, Aveau soldaţii ăştia privirile la fel. Şi le-a închis fetiţa — sfios, să nu le doară — Le-a mângâiat răceala pe cea din urmă oară, Se tot pleca, firavă, oftând adeseori, Părea din iarbă arsă c-adună pure flori. (…)” Nicolae Labiș, ”Subiect de baladă” (”Trei subiecte antirăzboinice”)
mart. 142023
”Am lunecat. M-am poticnit, strivind Sub tălpi o floare ori o cochilie, Ori poate mi-am strivit fără să simt Inima mea, în piept ascunsă, vie… N-am să mai spun ce am greşit şi când… Vreau soarele-amintirile să-mi spele… Un egoism îngrozitor de strâmt M-a coborât în ochii lumii mele. împleticit, m-am ridicat spre munţi, într-un iernatic asfinţit de soare, Pe când ameţitor bolboroseau Sub gheţuri somnoroasele izvoare. Ningea cumplit şi ochii-mi lăcrimau Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare Şi s-auzea cum fâşie prin crengi Cenuşa argintie de ninsoare. Ca şerpii din poveşti, pătrunşi în trup, Un gând vrăjmaş în mine-a prins fiinţă – Da, pentru ce n-aş spune-o, azi detest Chinuitoarea noastră conştiinţă. Cine-a aprins întâi în pieptul meu Acest chin nou şi crud, fără de seamăn?. De nu mi-l aprindeai, cu ochi mai puri Aş fi putut privi la tine, mamă? Să-ţi mulţumesc că mi-ai sădit în piept Pedeapsa trează […]