”E-o dimineaţă — parcă niciodată Nu mi-a fost dat o alta să privesc. Pădurile sclipesc a primăvară Şi fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc. Simt — nevăzută-n aer — o putere. Vâsleşte des, cu aripe subţiri, Mă umple când cu-nfiorări voioase Şi când cu dureroase răbufniri. Trec în galop sub streşini de pădure, Sorb aerul şi ca pe-o apă-l sâmt. Şi totu-mi pare-atât de larg în juru-mi, Şi iarăşi totu-mi pare-atât de strâmt! Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate, Mă-nconjură în roiuri de scântei Sălbatica pădurii tinereţe Şi-nţelepciunea bătrânească-a ei.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
L
”S-aud în văi lungi strigăte cântate Şi vuiete-nfundate de maşini. Acolo oamenii învârt ţapina în palmele-mpietrite de răşini. Maşinile cu lemnu-n cârcă zboară, Pe oameni straiele în vânt se zbat. Până-n adâncuri, cald, mă înfioară Strigătul lor puternic şi cântat. Ei lumii dau comorile fibroase, Crescute drept dintr-al pădurii lut, Dar oare eu în ceasurile albe, Prin lume petrecute, ce-am făcut? Nestăpâniţi, ei prinşi în horă zboară, Ori, sară, cufundaţi în gânduri, tac… Dar eu, mi-am câştigat eu bucuria? Nu mi-a fost traiul sarbăd şi sărac? Şi totuşi mulţi din ei au ochiul minţii Posomorât din timpurile vechi. Şi mulţi din ei nu înţeleg cântarea Ce înşişi ei şi-o cântă în urechi. Nu am făcut eu prea puţine lucruri Pentru-aceşti oameni buni, cu cuget drept, Care mi-au dat cântările pădurii Şi sănătatea care-mi fierbe-n piept?” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Aici din ploi se închegau puhoaie, Şi către sat se prăvăleau urlând, De-aici spre sat treceau în ierni de groază Lupi suri, cu cozi târşite pe pământ. Aici creşteau flori albe şi mai cresc Dar lăcrămau sub rouă strânse-n cete Şi-aveau un farmec mai duios, mai trist Decât au cele mai mâhnite fete. Copil fiind, veneam ades aici, Mărturisesc, cu spaimă şi oroare, Mă atrăgea bolnavul peisaj Cu flori atât de trist strălucitoare. îmi era milă. Mila-mi aducea Mângâietoare lacrimi pe pupilă, Şi sufletu-mi se bucura-n secret, Fără să ştiu, de-această caldă milă. De cel ce-am fost atunci azi mă desparte Ceva ca un troian ori ca un nor. Zâmbesc înveselit gândind acuma La farsa ce-mi jucam neştiutor. Nu mai păstrez simţirile de-atunci, îmi par imaginare, de poveste… Păstrez doar amintirea unul loc îngrozitor, ce astăzi nu mai este.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Eu sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinţi sunt veştede. Din când în când Mă urc în lumea voastră în nopţi grozav de liniştite şi senine, Şi-atunci aprind mari focuri Şi zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeți. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasă, minunată. Sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi.” Nicolae Labiș, ”Sunt spiritul adâncurilor”
”Iar, suflete, nici ţie nu-ţi ajung Purificări în aerul de ţară; Natura numai, oamenii ei, chiar, N-ajung şi nici căinţa ta amară. Să te cuprinzi temeinic de ideea Acestei vremi, ce prinde astăzi fruct, în tine să îţi zămisleşti cu trudă Imaginea acestui viaduct. Nu îţi va fi mai greu decât acelor Ce-aici, în munţi, l-au construit sub ploi Şi-au însănătoşit pe totdeauna Priveliştea bolnavă de la noi. Fii codru, dacă poți, cu zeci de glasuri, Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci, Dar nu uita porunca vremii tale; Fii codru-n acest secol — douăzeci.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Bătrânul pădurar visează parcă, îndrăgostit de codri ca de-o arcă, Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea El a durat-o, rânduind în ea Galop de cerbi, bârlog de urşi şi undukea Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea. Sub ochii lui, plini de senin şi zare, Sub ochii oglindind o depărtare, Dureri şi bucurii de-ale pădurii S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns, Şi neschimbându-şi apa cătăturii In taină-a râs cu ele ori a plâns. Când mierea lunii picură-n frunzişuri, Ivind peste steiuri albe ascuţişuri, Cu gâtul încordat prin seară zboară, îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară… El se afundă-n gânduri pe un trunchi, Privind duios la puşca pe genunchi. Or, primăvara în bârlog ursacii Nu mai încap de maica-le, săracii, Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi, Ii bate şi-i alungă către munţi… El îi priveşte-ntunecat la faţă — Noi începuturi triste de viaţă. Natura, ascultati-o, îi murmură Cântecul ei de ger […]
”Bătăile versului am prins a deprinde Nu din cărţi, ci din horă, din danţ, Rimele, din bocete şi colinde, Din doinele seara cântate pe şanţ. M-am născut iarna, la Sfântul Andrei, Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă. Munţii ardeau în polei şi lumini, Lupii spulberau scântei din zăpadă. Am strâns sănătate din cremenea neagră, Din vâna de apă, ţâşnind încordat, Şi bătrânii din sat când muriră, Toate iubirile moştenire mi-au dat.” Nicolae Labiș, ”Începutul” (fragment)
”Pământ împădurit, ne revedem Din ce în ce mai rar lângă izvoare, Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi Sălbaticele păsări călătoare? Peste străine aşezări lumeşti Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine, Şi mor cu tine-n inimile lor Când le frâng zborul gloanţelor haine. Eu n-am să uit c-aici am râs întâi, Că am strigat întâia-njurătură, Că am gustat din scorburi faguri dulci Ori gustul lacrimii sărate-n gură, Stângaci, iubind aici întâia oară, Ţi-am spus, când nu-i spusesem încă ei… Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi întâii şovăielnici paşi ai mei. Copiii cresc şi unii se despart De cei ce le-au dat viaţă din iubire. Plecările din tine-n alte lumi Să nu le iei nicicând drept despărţire. Când eu greşesc ori mă stropesc noroaie, Mă chemi şi eu la tine vin tiptil, Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri Mă faci din nou nevinovat copil.” Nicolae Labiș, ”Încheiere”
“others find themselves with increasing frequency seeing and hearing something to which those around them are blind and deaf; others again—and perhaps this is the commonest experience of all—begin to recollect with greater and greater clearness that which they have seen or heard on that other plane during sleep.” Charles Webster Leadbeater, ”The Astral Plane: Its Scenery, Inhabitants & Phenomena”
“For the unfortunate entity on that level it is indeed true that „all the earth is full of darkness and cruel habitations,” but it is darkness which radiates from within himself and causes his existence to be passed in a perpetual night of evil and horror—a very real hell, though, like all other hells, entirely of man’s own creation.” Charles Webster Leadbeater, ”The Astral Plane Its Scenery, Inhabitants and Phenomena”
”Voi, oameni ai pământului, uitarea S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier? N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher? — Am cunoscut cu toţi durerea ce e. Avem la masă câte-un scaun gol. Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie Ei, alchimiştii noului pârjol! Nicicând noi nu vom îngraşă ogoare Aşa cum ei ne văd în visul lor, Prin bălării de foc, nimicitoare, Sub pălării de foc, nimicitor.” Nicolae Labiș, ”Zurgălăul” (fragment)
”Cu zvâcnet tâmpla mi-o lipesc ades Pe pântecul materiei imens, De-acest pântec bântuit de patimi Care-mi încing la alb închipuirea; Aud ori bănuiesc un freamăt surd Trădând entuziasmul vieţii veşnice, Al vieţii minerale şi organice, Al vieţii izbucnind prin orice por. Nerăbdătoare sevele se zbat în intima materiei făptură, Ori mai intim şi mai neauzit Alunecă atomii transparenţi Ce-nchid în ei ameţitoare goane Pe gheme kilometrice de drum. Ascultă-n câmp cum sună primăvara, Fineţea clinchetelor ei lichide, Privind la cer, imaginează-ţi aştrii Care aleargă huruind vital, Ascultă în retorte cum lucrează Acizi şi săruri tonic murmurând, Ascultă clocotul de sânge tânăr Din vinele femeii tale scumpe. În toate e un ritm entuziast, E ritmul energiei fără moarte, Al înnoirii fără de sfârşit Laboriosul ritm care complică Materia, mişcată pe spirala Necontenitei perfecţionări.” Nicolae Labiș, ”Entuziasm, la 20 de ani (I. Ritm inițial)”
”M-am cufundat în mine la mare adâncime. Afară doar un murmur, filtrându-se, se ţese Filtrat prin straturile dese, Afară doar un murmur înăbuşit se ţese, Însă aici răsună întreaga-mprejurime, Mi-i ameţit auzul de-a vorbelor mulţime; Şi-afară doar un murmur, ritmându-se, se ţese Filtrat prin straturile dese. Şedeţi în ascultare, prieteni prea grăbiţi. Când ostenit şi palid mă voi ivi afară în lumea cunoscută şi-n raza cea solară, Voi fi uitat acestea pe care le-auziţi… Şedeţi în ascultare, prieteni prea grăbiţi — Când ostenit şi palid mă voi ivi afară Vă voi ruga să-mi reamintiţi. Intimele-mi spirale trudindu-mă le sui, Cu oarbă lăcomie mă cercetez pe mine, Şi vă aud, şi vouă tot sufletu-mi descui, Şi sunt aici ca să vă ştiu mai bine. Dar un popor de umbre se zbuciumă în pripă, Neliniştit aleargă în clocotire grea. încerc din răsputere să le opresc o clipă Şi pace să aşez în […]
”Am iubit de când mă ştiu Cerul verii, străveziu, Despletitele răchite, Curcubeiele pe stânci Ori pădurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe bărăgane Să văd fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trăsnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înălţimilor, Semeţia pinilor Plini de scama norilor. Am iubit iubirea pură, Floare roşie pe gură Şi în inimă arsură, În priviri zăpezi candide Şi-n piept voci necontenite. M-a înfiorat ades Tot ce gândurile ţes: Pe al filelor polei Dansuri repezi, legănate, De pe arcuri înstrunate, Săgetarea de idei… Toată-această măreţie Ne-a fost dată din vecie…” Nicolae Labiș, ”Am iubit”
”Războiu-i mistuise tot ce-avusese viu. I-a înfundat părinţii în neguri şi-n sicriu. I-a supt cu-a despărţirii prăpastie adâncă întâia lui iubire nempărtăşită încă. Acum vedea ogorul muşcat de negri dinţi, Că-i schilod şi ogorul rămas de la părinţi.” Nicolae Labiș, ”Ion” (fragment)