Adrian Păunescu – ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine”

”Ce faci la ora când mi-e dor de tine
şi nici un fel de răni nu te opresc
să-mi reconstitui trupul în ruine
şi să-mi refaci tot viciul omenesc?

Eşti ţipătul plăcerii îndrăzneţe
şi te implor, ca într-un turn complex,
să-mi regăsesc plăceri din tinereţe,
să-ţi pun cu moartea focul meu în sex.

Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
şi-ai să-mi dedici tandreţea ta umilă
să mă mai scol nebun de la pământ.

Nu ştiu ce faci când eu îţi caut gura,
cu nebunia de soldat bătrân,
ce-şi vindecă în cer harababura
şi-mi dai motiv în viaţă să rămân.

Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are nici un rost,
te recompun cu gust de mere coapte
şi nici nu ştiu, de fapt, ce fruct ai fost.

Eu te iubesc cu lipsa de ruşine
a unei făr’delegi cu chipul tău
şi-atât cât te blestem, îmi este bine
şi-atunci când nu te simt, îmi este rău.

De sus din avionul ce m-aduce
în vatra ta, te văd şi te rescriu,
eşti condamnată la aceeaşi cruce
pe care-mi este scris să mă simt viu.

Şi nu-nţeleg ce poţi acolo face
fără întregul meu absurd blestem,
hai, neagra mea, arată-te încoace
şi-aş vrea sorbindu-ţi noaptea să mă tem.

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
te gust pe nesimţite şi mi-e bine
şi te găsesc intrată în pământ.

Eu simt că mor păzindu-te de toate
şi n-am să mai rezist măcar un ceas
să te culeg din tot ce nu se poate
şi să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.

O, negricioasă fără de lumină,
mă tem că, într-o noapte, vei pleca
şi-atunci te rog, din marea mea ruină,
închide viaţa mea cu viaţa ta.”

Adrian Păunescu, ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine” (1 octombrie 1995, Paris – Bucureşti, ”Front fără învingători”, 1995)