„Şi dacă Dragostea mă părăseşte De mii de ori mai mult m-aş răzbuna, Apoi în ochii de-unde ies văpăi Ce-nflăcărară inima-mi pustie Mi-aş aţinti privirea de aproape Spre-a răzbuna durerea părăsirii Şi-apoi cu Dragostea aş face pace.” Dante Aligheri
”Şi-am zis: „Plăteşte-mi vrerea prin cuvinte, duh fericit, şi dă-mi dovadă vie că pot răsfrânge-n tine ce-am în minte”. de ce n-alină vrerea mea, blajine? Eu n-aş mai sta ca să-ţi aştept suspinul, de-n tine-aş fi, precum eşti tu în mine.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”
”Tu vrei să ştii de-un jurământ fierbinte îl poţi răscumpăra prin fapte bune, ca să te-mpaci cu cel de sus părinte.” Aşa-ncepu madona cântu-a-l spune şi ca şi cel ce nu stă-n loc, ci iar înşiră gând, urmă cu-nţelepciune: „Cel mai de preţ şi mai aproape dar de Dumnezeu şi sfânta-i bunătate, prin care el ne mirui cu har, a fost şi e a vrerii libertate; cu daru-acesta-n lume fu-nzestrat doar omul fiindcă judecă şi poate. De-aici va să pricepi învederat ce sfânt e-un jurământ când consimţeşte şi Dumnezeu la cele ce-ai jurat. Când omul deci cu cerul se-nvoieşte, jertfită e comoara vrerii-n sine, dar jertfa tot prin ea se-nfăptuieşte. Deci ce-ai putea să dai în schimb din tine? De-ai vrea s-ajuţi prin vrerea dăruită, ar însemna că faci prin furt un bine. Ţi-e mintea-acum cu miezul lămurită ; dar ca să vezi că cerul nu v-apasă, şi vorba mea […]
”Ci spune-mi, voi, cei fericiţi aşa, râvniţi vreun loc mai sus, ca să v-alinte mai îndeaproape strălucirea Sa?” Zâmbi dintâi cu-ntreaga sfântă ginte, părând că arde-n flacăra divină a dragostei şi-apoi rosti-n cuvinte: „Iubirea creştinească-n noi alină tot ce e dor; din vrerea ei, supus el vrere-şi face, una şi deplină. Dac-am dori să ne-nălţăm mai sus, ne-am despărţi prin dor şi năzuinţă de vrerea celui care-aici ne-a pus; or, lucru-acesta-n rai nu-i cu putinţă; iubirea-aici e lege-ndrituită, de-i judeci firea-n gând cu chibzuinţă. Se cere-aici ca viaţa fericită nicicând să-ncalce-a cerurilor vrere, spre-a fi pe veci cu-a noastre vreri unită. cum ne-a-mpărţit să stăm din sfere-n sfere în largu-împărăţiei Lui, ne place, precum şi Lui ce-mbie-ntru plăcere. în voia Sa sălăşluim în pace; El este marea-n care curge tot ce dânsul naşte şi natura face.” Am priceput atunci că peste tot în cer e paradis, deşi la fel să […]
”De trup am fost (ci minte nu-i să poată pricepe-aici un corp ce-n corp pătrunde şi cel’lalt rabdă nefiind chip să-l scoată), ne-ar arde-n piept dorinţi şi mai profunde de-a-ntrezări esenţa -n care vezi cum firea noastră Domnu-întrepătrunde. Acolo vom zări fără dovezi tot ce ni-e sfânt în lume prin credinţă, precum pe Domnul nevăzut îl crezi. „Madonă ,-am zis, cu-adâncă umilinţă îi mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dete, smulgându-mă din lume, oblăduinţă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul II
”Instinctul poartă focul către lună; el dă imbold mişcării-n tot ce moare şi iarăşi el pământu-n sine-adună. Săgeata’ lui şi-n cel ce minte n-are la fel loveşte ca şi-n cel ce simte iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare. A rânduielii cea de veci sorginte alină ceru-n jurul cui pripit roteşte-alt cer, cu-a sale raze sfinte; şi către el, precum spre-un ţel ursit, ne duce vrere-acelei corzi de unde săgeata trasă-n ţintă-a nimerit. Dar precum forma -adesea nu răspunde gândirii celui care-o-aşterne-n carte, fiindcă materia-n fapt nu-i corespunde, la fel de calea dreaptă se desparte făptura uneori, ce-având putere, se pleacă-mpinsă-astfel de altă parte (întocmai precum fulgeru-n cădere) atuncea când instinctul e mânat către pământ de-o searbădă plăcere. De-aceea zic, să nu rămâi mirat că zbori la cer, cum nu te miri că-n vale se scurge-un râu -s- din munte revărsat. Mirare-ar fi de te-ai opri în cale când piedici n-ai […]
„Am să-ţi arăt, răspunse ea grăbită, ce pricină cu taina ei te coace şi-am să destram credinţa ta greşită. Cel de-i în cer şi doar pe El se place făcu pe om să fie bun din fire şi-i dete locul drept zălog de pace. Dar scurt răstimp gustă din fericire: din vina lui schimbat-a el, prosteşte, pe loc de chin lăcaşul de iubire. Şi ca străfundul ce din jos mocneşte cu tulburări ce-şi află-n vreme price şi mână aburi când arşiţa creşte să nu-l atingă ori prin rău să-i strice, fu muntele făcut astfel să poată, ferit de ploi, spre slăvi să se ridice.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXVIII
”Precum atunci când primu-i foc petrece pe locu-n care se sfârşi Hristos, în timp ce Ebrul pe sub cumpeni trece iar Gangele pe sub zenit, setos, sta soarele; era-n amurg, când blând un înger sfânt ni se ivi voios. Şedea pe mal, ferit de foc, cântând „Ferice cei cu inimă curată”, cu-n glas mai viu ca-al celor vii părând. Apoi: „în foc să v-azvârliţi pe dată căci drum pe culme fără el nu-ncape; şi nu fiţi surzi la ruga-n vers cântată”. Astfel grăi când ne văzu pe-aproape; şi pricepând, simţii fiori în spate, ca omul dus de viu ca să-l îngroape. Cu palmele la cer împreunate cătam la foc şi frământam în minte făpturi pe rug de flăcări încleştate. Spre mine-atunci poeţii luară-aminte şi: „Doar de chin să tremuri se cuvine şi nu de moarte , zise-al meu părinte. Adu-ţi aminte! De te-am dus cu bine pe Gherion, acum, că-i […]
„La ce umblaţi voi singuri fără sfat?” strigă o voce şi zvâcnii cu teamă, ca mânzul când tresare-nspâimântat. Privii pe sus să ştiu ce glas ne cheamă, dar n-am văzut sclipind mai roşu-n foc nici sticlă-ncinsă , nici oţel şi-aramă, de cum sclipea cel ce ne-oprise -n loc.. „Pe-aici, grăi, croieşte brâul scară şi către pace făureşte scoc.” Lumina lui mi-era pe ochi povară şi mă pornii după poeţi arare, ca cel ce paşii după-auz măsoară. Şi-aşa precum a dimineţii boare adie primăvara-mbălsămată, cu dulce iz de iarbă şi de floare, la fel simţii pe fruntea mea pătată aripa lui , precum un vânt fugar, stârnind parfum de-ambrozie curată. „Ferice cei ce-s miruiţi cu har, grăia, astfel că-ndestularea gurii n-aţâţă-n ei mistuitor pojar, ci-i ţine-n frâu la marginea măsurii.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXIV
”Un suflet” care-i rupt şi totodată stă cu materia strâns unit pe-o treaptă, o însuşire are-n el săpată, ce n-o sfimţeşti decât cel mult prin faptă şi doar prin roade îşi vădeşte firea, ca viaţa-n pomi prin poama dulce, coaptă. Nu-i om să ştie-a lămuri pornirea cunoaşterii dintâi şi-n fiecine cum naşte pofta ce-a stârnit iubirea. Ea este-n voi ca zelul în albine de-a strânge miere; şi-astfel fiind, firească, nu-ncape-n ea temei de rău sau bine. Dar ca dintr-însa alte vreri să nască, aveţi un sfetnic ce-i făcut anume ca pragu-încuviinţării să-l păzească. Tot ce-i în voi spre laudă şi renume, din el purcede, după cum alege iubirea bună sau cea rea pe lume. Câţi s-au căznit un înţeles să-nchege, au priceput născuta libertate şi-urzit-au lumii din ce-i bine lege. Deci chiar de-n voi iubirea-adânc răzbate şi vrând-nevrând juvăţ de gât vă pune, stă-n voi putinţa s-o-nfrânaţi în roate. Acestei […]
”Şezui puţin s-ascult de-aud mişcare pe noul brâu, adusă-n zbor cu vântul, şi spre maestru slobozii-ntrebare: „Părinte drag, ce spală-aici pământul şi ce păcate pe cei morţi i-apasă? De paşii stau, nu-ţi steie-n loc cuvântul.” „Bătută-i legea care greu se lasă către iubirea de supremul bine; pe-aici dă zor lopata lenevoasă. Ascute, zise, mintea ta spre mine ca să pricepi învederat ce-oi spune şi rod s-aduni, de noaptea-n loc ne ţine. Nici ziditor şi nici făptură-n lume n-a fost, pre câte ştii, fără iubire, fie-nnăscută, fie-aleasă anume. Nicicând greşeşte cea sădită-n fire; cealaltă-n schimb dă greş când rău alege ori n-are cumpăt într-a ei pornire. Cât timp din Domnu-şi făureşte lege şi-n bunuri pământeşti e cumpătată, prilej de^pofte strâmbe nu se-alege. Dar când se-ntoarce către rău sau cată cu prea mult zel sau prea puţin spre bine, îl mânie fiii pe Cerescul tată. De aceea, zic, iubirea se cuvine să […]
”şi-l întrebai: „Au ce-o fi vrut să zică cel din Romagna când vorbea de-un bun ce, păgubind, mai multora le strică?” „El ispăşeşte, mă-nvăţă, ‘n surghiun al pizmei rău’ şi, dojenind pe fraţi, de ea-i fereşte. – Ascultă ce-am să-ţi spun: Fiindcă râvniţi cu mult prea mult nesaţ un bun ce-i scris ca prin părtaşi să pată, vă suflă pizma-n foaie şi oftaţi. Căci dacă dorul de suprema roată dorinţele vi le-ar mâna în sus, nici teamă-n suflet n-aţi simţi vreodată. Pe cât mai mulţi «al nostru» spun şi-au spus, pe-atâta-n cer ce-i împărţit sporeşte şi-aşijderi mila pentru cel răpus.” „Dorinţa mea şi mintea-mi lăcomeşte mai multe-a şti, răspuns-am, ca-nainte şi o-ndoială mă cuprinde-n cleşte. Cum poate -un bun, de-i împărţit, părinte, să-mbogăţească pe mai mulţi prin sine, decât de-ar fi pe mai puţini s-alinte?” „Pentru că scurmi, grăi atunci spre mine, ţărâna voastră zi şi noapte-ntruna, te zbaţi în […]
”„Ce-aud, maestre?”-am întrebat şi-am mas s-ascult pe-al treilea ce striga: „Iubeşte” pe cel ce-n tine fără milă-a tras”. „Această brână, zise el, loveşte în cei pizmaşi, drept care rupt anume din dragoste e biciul ce-i plesneşte. Altminteri frâul se rosteşte-n nume; şi-ai să-l auzi pân-ai s-ajungi iertarea în celalt brâu şi vei pricepe cum e. Ci-ndreaptă-ţi ochii şi scrutează zarea căci vei vedea şezând mulţimi ‘nainte pe lângă stâncă sprijinind cărarea.” Privii deci ţintă şi cu luare-aminte şi-un şir de umbre-ntrezării la rând, înfăşurate-n cenuşii veşminte. Şi-ajunşi aproape le-auzii strigând: „Te roagă-n ceruri pentru noi, Mărie”, „Mihai” şi „Petru” şi „Voi sfinţi” chemând. Nu-i om pe lume, cât de crud să fie ce nu s-ar frânge de dureri şi jale de câte ochii-mi arătară mie. Când am ajuns de ei aproape-n cale şi fiecare desluşii ce pate, din ochii mei porni a curge vale. Din pănură purtau veşminte-n spate şi […]
”„Părinte’-al nostru care-n ceruri stai, nu ţărmurit, ci mai vârtos de dragul făpturilor ce-ai zămislit în rai, slăvită fie numa Ta şi pragul puterii Tale-n veci şi-n osanale îţi mulţumească pruncul şi moşneagul. Pogoare pacea-mpărăţiei Tale spre noi ce-n van cu mintea-ne săracă ne străduim s-aflăm spre dânsa cale. Ca îngerii ce vrerea lor şi-o pleacă şi Ţie Ţi-o jertfesc, cântând osana, la fel şi omul pe pământ să facă. Şi dă-ne, Doamne, harul Tău şi mana de zi cu zi, căci fără ea-n pustie zadar ne zbatem şi-i degeaba goana. Şi precum omul a ierta se-mbie, nu sta nici Tu să-l judeci cât plăteşte, ci iartă-i lui păcat şi silnicie. Virtutea noastră care-ades tânjeşte n-o ispiti cu cel ce tronu-Ţi scurmă, ci mântuie-o de el care-o pândeşte. Nu-i ruga-aceasta pentru-a noastră turmă ce n-are lipsă aici de ajutor; ci-i pentru cei care-au rămas în urmă.” Astfel urându-şi cale bună […]
”N-aş vrea, creştine, de-al căinţei zel să-ţi uiţi cumva, văzând ce dreaptă plată îţi cere Domnul ca s-ajungi la ţel. Nu chinu-ţi şadă-n gând, ci la răsplată aminte ia şi orice-ar fi socoate că nu va-ntrece marea judecată. „Maestre,-am zis, mulţimile-arătate nu-mi par de-un soi cu-a omului făptură şi nu ştiu ce-s. Mi-s minţile furate?” Şi dânsu-atunci: „Pedeapsa grea ce-ndură ‘i-ndoaie-astfel şi-n mers îi poticneşte; şi ochii mei în cumpeni se zbătură. Ci cată către ei şi desluşeşte ce-ascund din jos poverile cumplite, şi-ai să pricepi că se căiesc muţeşte.” Creştini trufaşi, făpturi nenorocite, ce jos, de ochii minţii schilodiţi, vă-ncredinţaţi cărărilor greşite, au nu vedeţi că suntem viermi meniţi a ne preface-n fluturi ce-au să zboare fără-apărare spre judeţ? Smintiţi, la ce săltaţi cuprinşi de-nfumurare, când sunteţi gâze, viermi, lepădătură, ca larvele ce-n veci n-ajung la soare? Cum vezi pe-alocuri stând câte-o făptură drept reazem pe sub streşini şi […]