”Ce har ceresc în calea mea te scoate? De-s vrednic vorba să-ţi ascult, îmi spune de vii din iad şi din ce brână, frate?” „Am colindat a morţii-ntregi genune mânat, răspunse, de Supremul Bine, ce vrerii lui cărarea mea supune Nu ce-am făcut; ce n-am făcut îmi ţine ascuns în umbră zâmbetul divin, râvnit de voi, târziu râvnit de mine. Pe unde stau nu-i loc muncit de chin; ci-i noapte-n care plânsul tară saţ nu curge râu, ci tremură-n suspin. Acolo stau cu bieţii prunci muşcaţi de-ai morţii dinţi, ‘nainte ca de vina strămoşilor să poată fi spălaţi. Acolo stau cu cei ce din doctrina virtuţilor creştine” n-au gustat, dar alte-având, urmatu-le-au lumina. Ci de cunoşti acest tăcut regat şi ştii de unde, începând, se-ntinde, ne spune ca s-ajungem neîntârziat.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul VII
Alighieri, Dante
”Şi dacă cugeti şi iei bine-aminte, ai să te vezi precum bolnava care nu-şi află pace-n patul ei fierbinte şi cată-n zvârcolire alinare.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul VI
”Când în sfârşit m-am smuls din vălmăşia acelor umbre ce rugau rugare, ca să-şi aline-n cer nevolnicia, „Lumina mea, tăgăduiai îmi pare”, am zis, pe-alocuri, că prin rugi se poate să-ndupleci cerul ca să-ţi dea iertare; ori pentru asta ceata lor se zbate. Degeaba-i dar, nădejdea lor, părinte, ori spusa ta n-am înţeles-o poate?” Grăi Virgil: „Ce-am spus nu mă dezminte şi dacă judeci fără greş, fireşte, ai să-nţelegi că dorul lor nu-i minte. Drepatea sfântă-n cer nu se clinteşte fiindcă iubirea într-o clipă spală ce-aici mulţimea aşteptând plăteşte. Cuvântul meu în câte-am spus nu-nşeală; căci ruga-acolo fiind de ceruri ruptă, nu izbutea să ierte de greşeală. Cu grele pricini mintea ta se luptă: alungă-le, căci va veni solia şi vei gusta dintr-a luminii fruptă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul” Cântul VI
”Când trupul meu căzu răpus în pleavă, mă-ncredinţai cu remuşcări amare în grija celui ce ne dă izbavă. Păcate grele-am săvârşit, dar mare e mila lui când din înalt se-ndură spre cei ce-n moarte îi cerşesc iertare. Şi dacă-acestea le citea-n Scriptură mai cu răgaz, nu-n grabă, fiecum, cel de Clemente asmuţit cu ură, a mele oase-ar odihni şi-acum sub pietre strânse şi de toţi ştiute la Benevento lângă pod, în drum.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul III
”Simţeam în spate mândrul soare-arzând, dar înainte-mi se frângea ştirbit, curmându-şi raza-n trupul meu; şi când Văzui pământu-n faţă-mi doar umbrit, mă răsucii cuprins de teamă-n mine să nu rămân pustiu şi părăsit. „De ce te temi, grăi Virgil, de cine? Nu ţi-s tovarăş credincios? Răspunde! Şi n-am păşit mereu în rând cu tine?” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul III
”Când umbrele, apoi, se dumiriră, după suflare, că-s făptură vie, mirându-se, ca ceara-ngălbeniră. Şi ca şi cei care râvnind să ştie ce veşti aduce un trimis de pace dau buzna toţi de-a valma pe solie, la fel şi ele începură-a face, cu ochii ţintă către faţa mea, uitând că merg cu cerul să se-mpace.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul II
”Maestrul meu nu slobozi cuvânt cât timp aripi nu se vădiră-n pete, dar când văzu că e cârmaciul sfânt, strigă: ,,-Ngenunche şi te-ndoaie-n spete; e înger el: să nu-l priveşti cu teamă, căci şi-alţii”-i scris din cer să ţi se-arete. Vântrele-ori vâsle nu le bagă în seamă, căci Dumnezeu îl făuri străjer şi-i dete aripi, să zboare când îl cheamă. Priveşte cum le-nalţă către cer, brăzdând văzduhul cu sclipiri de nea; a sale penel-n veci de veci nu pier.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie” ”Purgatoriul”, Cântul II
”când el lăsă un drac în trupul său şi-al unui văr, aşijderea mişel, cu care-alături s-a dedat la rău. M-ajută-acum, că nu mai văd de fel!” strigă; dar eu îl părăsii-n cărare şi drept am fost de-am fost mojic cu el.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXXIII
”Şi-atunci maestrul: „Fiindcă-a ta privire prin noapte-n zare a vedea se zbate, greşeşti în gând, dând frâu la închipuire. Ci-odată-ajuns, ai să pricepi cum poate să-nşele depărtarea; urcă treapta şi vino deci, să nu rămâi la spate.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXXI
”Pe tată şi pe fiu i-am asmuţit ca sfetnicul ce vrând să se răzbune pe Absalon, cu David l-a-nvrăjbit. Am rupt pe cei sortiţi să se-mpreune şi rupt de trup mi-e capul fără minte; cuvântă-n mine legea care spune: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte».” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXVIII
”Cât timp am fost din oase şi din pulpe, cum maica m-a făcut, a mele fapte n-au fost de leu, ci mai curând de vulpe. Maestru-am fost în uneltiri şi-n şoapte şi-am pus la cale înşelăciuni atare că-mi merse vestea până hăt-departe; dar când simţii că tinereţea moare şi-i vremea-n care cată, fiecine, să tragă-n port şi pânza să-şi coboare, de tot ce-am îndrăgit îmi fu ruşine şi pocăit purces-am cu temei pe Domnul să-l slujesc şi-ar fi fost bine.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXVII
”Precum atunci, la fel şi azi mă doare tot ce-am văzut umblând prin iad cândva şi-a minţii forţă-o ţin în frâu mai tare, ca-n veci virtuţii ce-i al ei să-i dea; căci dacă cerul sau ursita mie mi-au dat-o-n dar, să nu-mi bat joc de ea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXVI
”Suflam pe nări adânc şi vijelios şi nu puteam să umblu mai departe, ci, dimpotrivă, m-aşezai pe jos. Grăi Virgil: „De lene te desparte, căci stând în puf, sub gros şi cald veşmânt, de glorie-n lume n-are nimeni parte, şi viaţa e degeaba pe pământ, căci ţi se stinge urma din trecut ca spuma-n apă şi ca fumu-n vânt. Sus deci şi-nfrânge greul nevăzut cu suflet dârz ce pururi biruieşte, de nu se lasă covârşit de lut. De-aici n-ajunge să te smulgi; porneşte: urcuş mai lung ne-aşteaptă decât crezi şi, de-nţelegi, de vorbă-mi te slujeşte.” Pornii atunci, vădindu-i că păstrez puteri mai mari decât simţeam în mine şi-am zis: „Te du, sunt tare şi cutez”.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXIV
”în cel răstimp al tânărului an când soarele sub Urnă se-ncălzeşte, iar nopţile ajung către liman şi când pe şesuri bruma zugrăveşte icoana mândra-a dalbei ei surate, pe scurt răstimp, căci peana-i se toceşte, pălmaşul bietu-n zori, pe nemâncate, se uită-afară şi, cuprins de groază, când vede câmpu-albit pe jumătate se-ntoarce-n casă, plânge şi oftează şi dă mâhnit din colţ în colţ, pierdut, până ce-apoi la chip se luminează când vede câmpul iarăşi prefăcut; şi luându-şi bâta,-alungă din poiată şi oi şi capre-afară la păscut.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXIV
”Virgil atunci în braţe mă cuprinse, precum de zgomot deşteptată o mamă, când vede-n preajmă flăcările-ncinse, cuprinde pruncul alergând cu teamă şi uită-n grija ce i-o dă pârjolul să-şi ia ceva, căci la copil ia seamă” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXIII