„Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale. Unde este ură, lasă-mă să semăn iubire, Unde este prejudiciu, iertare; Unde este îndoială, credință; Unde este disperare, speranță; Unde este întuneric, lumină; Și unde este tristețe, bucurie. O, Stăpâne Divin, fă-mi să nu caut atât de mult să fiu consolat, cât să consolez, să fiu înțeles, cât să înțeleg, să fiu iubit, cât să iubesc. Căci dăruind primim, iertând suntem iertați, și murind ne naștem la viața veșnică.” Francisc de Assisi
”Gândeşte-te, o, Aziz, că de obicei îndrăgostiţii îndură ani şi ani de aşteptări, şi se întrarmează cu statornicie multă; da tu, de-abia-i o săptămână de când cunoşti chinurile inimii, şi iacătă-te într-o tulburare şi o mâhnire fără de pildă! Ia-ţi dârzie (…)” ”O mie și una de nopți”
”L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atârnă Şi pe ochi, pe nara cârnă. Şi se-ncurcă şi descurcă, Parcă-i scos din câlţi pe furcă. Are însă o ureche De pungaş fără pareche. Dă târcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa lăieţ, Aşteptând un ceas şi două O găină să se ouă, Care cântă cotcodace, Proaspăt oul când şi-l face. De când e-n gospodărie Multe a-nvăţat şi ştie, Şi, pe brânci, târâş, grăbiş, Se strecoară pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. – „Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. – L-a mâncat! „Stai niţel, că te dezvăţ Fără mătură şi băţ. Te învaţă mama minte. ” Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar decum l-a îmbucat, Zdreanţă l-a şi lepădat Şi-a-njurat cu un lătrat. Când se uita la găină, Cu […]
”N-au mai putut exista două suflete atât de sincere, nici gusturi atât de asemănătoare, nici sentimente atât de la unison, nici priviri atât de îndrăgostite ca ale lor. Şi acum erau ca nişte străini; nu, mai rău ca nişte străini, pentru că nu se mai puteau cunoaşte. Era o înstrăinare eternă. Când vorbea, îi auzea aceeaşi voce şi-i desluşea acelaşi suflet.” Jane Austen
”Când pleci, să te-nsoţească piaza bună, Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept şi biruie-n furtună. Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă. Necazul tău îl uită-ntreg pe prag. Căci neamul trebuie să-ţi fie drag Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.” Tudor Arghezi
„Aveai un fel de noapte în ochi și-un fel de glas, Că-n lupta de-a șoptitul, pe seară, m-ai rămas. Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare Ieșită de neunde, necum și la-ntâmplare, Și se trezește-n rouă din somnul ei închis, Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot. E-o proaspătă năvală a noilor parfume. Șarpele tău pătrunde, târâș, dintr-altă lume.” Tudor Arghezi
”Ah, lume! Tirană lume! Nu te numesc cu alt nume, Decât roată-ţi zic că eşti; Căci câţi lăcuiesc în tine. Şi de dobândesc vrun bine Tu pe loc îi învârteşti. Şi d-unde stau la-nălţime Se văd la o adâncime Foarte groaznecă, încât Pururea a lor viaţă S-o petrec ca într-o ceaţă Prea cumplit şi amărât. Ci, de-l scoţi la arătare, Ţine-l tot în acea stare În care se nasc de mici; Că-ncai se deprind cu viaţă Bună, rea, până să-nvaţă Și rămân toţi mulţămiţi. Nu-l tot premeni schimbându-l, Din stări în stări înălţându-l, Ş-învârtindu-l ca-n dulap; Căci până să se deprinză, Binele să-l mai cuprinză Tu-l dai iarăşi peste cap. ALTUL: Ah, lume, lume tirană! Mă mir cui poţi tu să placi! Că toţi gust din a ta rană, Pe nimenea tu nu-mpaci. Plângând se nasc toţi în tine, Plângând creşterea-şi apuc, Plângând gust din al tău bine, Plângând din […]
”Cuvintele unui tânăr, în ceasul cel după urmă al vieții sale Ah, fraţii mei prea iubiţi, Plângeţi toţi şi mă căiţi! Cu durere suspinaţi, Ca d-un frate lăcrămaţi! Că fără vreme mă duc. De la voi ca un năluc; Nu la vrun osebit loc. De unde să mă întorc, Ci merg p-un drum neştiut. Şi la loc necunoscut, Nu ştiu la bun sau urât, La dulce sau amărât; Căci nu e să-l aleg eu, Să fie pe placul meu; Decât ştiu că-ntr-acest ceas Plec, mă duc, de tot vă las; Şi merg cu adevărat Într-un loc prea depărtat, De Unde nu mai gândesc. Nici nu mai nădăjduiesc A mai veni înapoi, Să mai fiu iarăşi cu voi. Ah, ce proaste năluciri Şi slabe adăpostiri! Mă rezimam cu păreri. L-ale tinereţii puteri Și la moarte nu gândeam, Ci o să trăiesc credeam; Dar acum văz că am fost. Fără de minte […]
”Dorința de Crăciun Eu mi-aș dori ca-n seara de Ajun, Cu nins de alb să vă sărute Cerul, S-aveți pe masă tot ce e mai bun, Și glas de îngeri să vă cânte lerul! Și mi-aș dori să ningă cu petale, Și zbor de fluturi pe-orice dușmănie, Iar celor care au în suflet jale, Să le aduc un strop de bucurie! Și mi-aș dori s-aveți lumina sfântă, Tot anul de la marea sărbătoare În Lerul care în curând vă cântă, Refrenul fericirii ce nu doare ! Și tare mi-aș dori ca Moș Crăciun, Să nu mai uite omul care-i trist, Iar din lumina Sfântului Ajun, Să le dea tuturor un ametist!”
”MAMA!” „Viaţa nu trece, ci se prelungeşte O ştiu şi eu, şi tu, de bună samă, Şi nimenea, iubind, nu-mbătrâneşte, Ci ca o stea, spre ziuă, se destramă. Copiii, ştii, nu cresc, ci doar devin, La rândul lor, părinţi şi se-nfăşoară Într-un surâs născut dintr-un suspin Ce se repetă, vai, a câta oară. Îţi simt ades atingerea de mână Cum buclele de prunc mi le destramă Şi văd în vis căluţi de plastelină Pe care mi-i făceai cu grijă, mamă. Azi părul meu de-acuma e cărunt Şi vântul singuratec mi-l răsfiră, Dar am în piept o inimă de prunc Şi-ţi dăruiesc un crai cântând la liră. Viaţa nu trece, ci se prelungeşte! O ştii şi tu, şi eu, iubită mamă, Că nimenea, iubind, nu-mbătrâneşte, Ci ca o stea, spre ziuă, se destramă…”
“Spuneai ceva? Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Şoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru nu era ascuns? Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată. A fost atunci? Acum e altădată? Şi tu şi eu tăcusem parcă ani întregi Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi. Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, În jocul de-a sfiala, amuţise. Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine. Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem „Tine”. Să te cunosc? Să mă cunoşti? Stam unul lângă altul ca plopii mari – şi proşti.” Tudor Arghezi
”De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-aș fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Tudor Arghezi, ”De-abia plecaseși”
„S-o fi înstrăinat și Dragobete Cutreierând al veacurilor mit. Și a rămas în codru să aștepte Fecioarele cu dor neprihănit… Ori, poate, el, ce semăna iubirea Și ghiocei în rol de pețitori, Și-o fi pierdut în spațiu strălucirea, Înlocuit cu alte sărbători… Și, poate, l-a cuprins dezamăgirea, Când a văzut că-n inimi nu răsare Cea flacără ce înnoiește firea, Stârnind în suflet freamăt și cântare… Ori, poate, de prea lungă așteptare, Năvalnicul flăcău curtenitor Și-a preschimbat și inima în floare Și s-a făcut în brazdă pe ogor… Și-n primăveri cu secetă-n privire, Ne spune că nu-i totul în zadar – Că mai avem nevoie de iubire, Cât mai păstrăm în inimă altar. Și doar o zi pe an, atât mai cere Al geto-dacilor de ieri moștenitor, Să îi găsim un loc printre legende, În românescul nostru Panteon…” (”S-O FI ÎNSTRĂINAT ȘI DRAGOBETE…” Din volumul ”APOCALIPSA din NOI”)
“This land, although not my native land, Will be remembered forever. And the sea’s lightly iced, Unsalty water. The sand on the bottom is whiter than chalk, The air is heady, like wine, And the rosy body of the pines Is naked in the sunset hour. And the sunset itself on such waves of ether That I just can’t comprehend Whether it is the end of the day, the end of the world, Or the mystery of mysteries in me again.” Anna Akhmatova, ”The Complete Poems of Anna Akhmatova”
“The Voyager ”We are all lonely voyagers sailing on life’s ebb tide, To a far off place were all stripling warriors have died, Sometime at eve when the tide is low, The voices call us back to the rippling water’s flow, Even though our boat sailed with love in our hearts, Neither our dreams or plans would keep heaven far apart, We drift through the hush of God’s twilight pale, With no response to our friendly hail, We raise our sails and search for majestic light, While finding company on this journey to the brighten our night, Then suddenly he pulls us through the reef’s cutting sea, Back to the place that he asked us to be, Friendly barges that were anchored so sweetly near, In silent sorrow they drop their salted tears, Shall our soul be a feast of kelp and brine, The wasted tales of wishful time, Are […]
