Wallflowers

”Şezui puţin s-ascult de-aud mişcare pe noul brâu, adusă-n zbor cu vântul, şi spre maestru slobozii-ntrebare: „Părinte drag, ce spală-aici pământul şi ce păcate pe cei morţi i-apasă? De paşii stau, nu-ţi steie-n loc cuvântul.” „Bătută-i legea care greu se lasă către iubirea de supremul bine; pe-aici dă zor lopata lenevoasă. Ascute, zise, mintea ta spre mine ca să pricepi învederat ce-oi spune şi rod s-aduni, de noaptea-n loc ne ţine. Nici ziditor şi nici făptură-n lume n-a fost, pre câte ştii, fără iubire, fie-nnăscută, fie-aleasă anume. Nicicând greşeşte cea sădită-n fire; cealaltă-n schimb dă greş când rău alege ori n-are cumpăt într-a ei pornire. Cât timp din Domnu-şi făureşte lege şi-n bunuri pământeşti e cumpătată, prilej de^pofte strâmbe nu se-alege. Dar când se-ntoarce către rău sau cată cu prea mult zel sau prea puţin spre bine, îl mânie fiii pe Cerescul tată. De aceea, zic, iubirea se cuvine să […]

”„Ce-aud, maestre?”-am întrebat şi-am mas s-ascult pe-al treilea ce striga: „Iubeşte” pe cel ce-n tine fără milă-a tras”. „Această brână, zise el, loveşte în cei pizmaşi, drept care rupt anume din dragoste e biciul ce-i plesneşte. Altminteri frâul se rosteşte-n nume; şi-ai să-l auzi pân-ai s-ajungi iertarea în celalt brâu şi vei pricepe cum e. Ci-ndreaptă-ţi ochii şi scrutează zarea căci vei vedea şezând mulţimi ‘nainte pe lângă stâncă sprijinind cărarea.” Privii deci ţintă şi cu luare-aminte şi-un şir de umbre-ntrezării la rând, înfăşurate-n cenuşii veşminte. Şi-ajunşi aproape le-auzii strigând: „Te roagă-n ceruri pentru noi, Mărie”, „Mihai” şi „Petru” şi „Voi sfinţi” chemând. Nu-i om pe lume, cât de crud să fie ce nu s-ar frânge de dureri şi jale de câte ochii-mi arătară mie. Când am ajuns de ei aproape-n cale şi fiecare desluşii ce pate, din ochii mei porni a curge vale. Din pănură purtau veşminte-n spate şi […]

”„Părinte’-al nostru care-n ceruri stai, nu ţărmurit, ci mai vârtos de dragul făpturilor ce-ai zămislit în rai, slăvită fie numa Ta şi pragul puterii Tale-n veci şi-n osanale îţi mulţumească pruncul şi moşneagul. Pogoare pacea-mpărăţiei Tale spre noi ce-n van cu mintea-ne săracă ne străduim s-aflăm spre dânsa cale. Ca îngerii ce vrerea lor şi-o pleacă şi Ţie Ţi-o jertfesc, cântând osana, la fel şi omul pe pământ să facă. Şi dă-ne, Doamne, harul Tău şi mana de zi cu zi, căci fără ea-n pustie zadar ne zbatem şi-i degeaba goana. Şi precum omul a ierta se-mbie, nu sta nici Tu să-l judeci cât plăteşte, ci iartă-i lui păcat şi silnicie. Virtutea noastră care-ades tânjeşte n-o ispiti cu cel ce tronu-Ţi scurmă, ci mântuie-o de el care-o pândeşte. Nu-i ruga-aceasta pentru-a noastră turmă ce n-are lipsă aici de ajutor; ci-i pentru cei care-au rămas în urmă.” Astfel urându-şi cale bună […]

”Ce har ceresc în calea mea te scoate? De-s vrednic vorba să-ţi ascult, îmi spune de vii din iad şi din ce brână, frate?” „Am colindat a morţii-ntregi genune mânat, răspunse, de Supremul Bine, ce vrerii lui cărarea mea supune Nu ce-am făcut; ce n-am făcut îmi ţine ascuns în umbră zâmbetul divin, râvnit de voi, târziu râvnit de mine. Pe unde stau nu-i loc muncit de chin; ci-i noapte-n care plânsul tară saţ nu curge râu, ci tremură-n suspin. Acolo stau cu bieţii prunci muşcaţi de-ai morţii dinţi, ‘nainte ca de vina strămoşilor să poată fi spălaţi. Acolo stau cu cei ce din doctrina virtuţilor creştine” n-au gustat, dar alte-având, urmatu-le-au lumina. Ci de cunoşti acest tăcut regat şi ştii de unde, începând, se-ntinde, ne spune ca s-ajungem neîntârziat.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul VII

”Când în sfârşit m-am smuls din vălmăşia acelor umbre ce rugau rugare, ca să-şi aline-n cer nevolnicia, „Lumina mea, tăgăduiai îmi pare”, am zis, pe-alocuri, că prin rugi se poate să-ndupleci cerul ca să-ţi dea iertare; ori pentru asta ceata lor se zbate. Degeaba-i dar, nădejdea lor, părinte, ori spusa ta n-am înţeles-o poate?” Grăi Virgil: „Ce-am spus nu mă dezminte şi dacă judeci fără greş, fireşte, ai să-nţelegi că dorul lor nu-i minte. Drepatea sfântă-n cer nu se clinteşte fiindcă iubirea într-o clipă spală ce-aici mulţimea aşteptând plăteşte. Cuvântul meu în câte-am spus nu-nşeală; căci ruga-acolo fiind de ceruri ruptă, nu izbutea să ierte de greşeală. Cu grele pricini mintea ta se luptă: alungă-le, căci va veni solia şi vei gusta dintr-a luminii fruptă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul” Cântul VI

”Simţeam în spate mândrul soare-arzând, dar înainte-mi se frângea ştirbit, curmându-şi raza-n trupul meu; şi când Văzui pământu-n faţă-mi doar umbrit, mă răsucii cuprins de teamă-n mine să nu rămân pustiu şi părăsit. „De ce te temi, grăi Virgil, de cine? Nu ţi-s tovarăş credincios? Răspunde! Şi n-am păşit mereu în rând cu tine?” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul III

”Maestrul meu nu slobozi cuvânt cât timp aripi nu se vădiră-n pete, dar când văzu că e cârmaciul sfânt, strigă: ,,-Ngenunche şi te-ndoaie-n spete; e înger el: să nu-l priveşti cu teamă, căci şi-alţii”-i scris din cer să ţi se-arete. Vântrele-ori vâsle nu le bagă în seamă, căci Dumnezeu îl făuri străjer şi-i dete aripi, să zboare când îl cheamă. Priveşte cum le-nalţă către cer, brăzdând văzduhul cu sclipiri de nea; a sale penel-n veci de veci nu pier.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie” ”Purgatoriul”, Cântul II