Wallflowers

„Am să-ţi arăt, răspunse ea grăbită, ce pricină cu taina ei te coace şi-am să destram credinţa ta greşită. Cel de-i în cer şi doar pe El se place făcu pe om să fie bun din fire şi-i dete locul drept zălog de pace. Dar scurt răstimp gustă din fericire: din vina lui schimbat-a el, prosteşte, pe loc de chin lăcaşul de iubire. Şi ca străfundul ce din jos mocneşte cu tulburări ce-şi află-n vreme price şi mână aburi când arşiţa creşte să nu-l atingă ori prin rău să-i strice, fu muntele făcut astfel să poată, ferit de ploi, spre slăvi să se ridice.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXVIII

„La ce umblaţi voi singuri fără sfat?” strigă o voce şi zvâcnii cu teamă, ca mânzul când tresare-nspâimântat. Privii pe sus să ştiu ce glas ne cheamă, dar n-am văzut sclipind mai roşu-n foc nici sticlă-ncinsă , nici oţel şi-aramă, de cum sclipea cel ce ne-oprise -n loc.. „Pe-aici, grăi, croieşte brâul scară şi către pace făureşte scoc.” Lumina lui mi-era pe ochi povară şi mă pornii după poeţi arare, ca cel ce paşii după-auz măsoară. Şi-aşa precum a dimineţii boare adie primăvara-mbălsămată, cu dulce iz de iarbă şi de floare, la fel simţii pe fruntea mea pătată aripa lui , precum un vânt fugar, stârnind parfum de-ambrozie curată. „Ferice cei ce-s miruiţi cu har, grăia, astfel că-ndestularea gurii n-aţâţă-n ei mistuitor pojar, ci-i ţine-n frâu la marginea măsurii.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXIV

”Un suflet” care-i rupt şi totodată stă cu materia strâns unit pe-o treaptă, o însuşire are-n el săpată, ce n-o sfimţeşti decât cel mult prin faptă şi doar prin roade îşi vădeşte firea, ca viaţa-n pomi prin poama dulce, coaptă. Nu-i om să ştie-a lămuri pornirea cunoaşterii dintâi şi-n fiecine cum naşte pofta ce-a stârnit iubirea. Ea este-n voi ca zelul în albine de-a strânge miere; şi-astfel fiind, firească, nu-ncape-n ea temei de rău sau bine. Dar ca dintr-însa alte vreri să nască, aveţi un sfetnic ce-i făcut anume ca pragu-încuviinţării să-l păzească. Tot ce-i în voi spre laudă şi renume, din el purcede, după cum alege iubirea bună sau cea rea pe lume. Câţi s-au căznit un înţeles să-nchege, au priceput născuta libertate şi-urzit-au lumii din ce-i bine lege. Deci chiar de-n voi iubirea-adânc răzbate şi vrând-nevrând juvăţ de gât vă pune, stă-n voi putinţa s-o-nfrânaţi în roate. Acestei […]

”Şezui puţin s-ascult de-aud mişcare pe noul brâu, adusă-n zbor cu vântul, şi spre maestru slobozii-ntrebare: „Părinte drag, ce spală-aici pământul şi ce păcate pe cei morţi i-apasă? De paşii stau, nu-ţi steie-n loc cuvântul.” „Bătută-i legea care greu se lasă către iubirea de supremul bine; pe-aici dă zor lopata lenevoasă. Ascute, zise, mintea ta spre mine ca să pricepi învederat ce-oi spune şi rod s-aduni, de noaptea-n loc ne ţine. Nici ziditor şi nici făptură-n lume n-a fost, pre câte ştii, fără iubire, fie-nnăscută, fie-aleasă anume. Nicicând greşeşte cea sădită-n fire; cealaltă-n schimb dă greş când rău alege ori n-are cumpăt într-a ei pornire. Cât timp din Domnu-şi făureşte lege şi-n bunuri pământeşti e cumpătată, prilej de^pofte strâmbe nu se-alege. Dar când se-ntoarce către rău sau cată cu prea mult zel sau prea puţin spre bine, îl mânie fiii pe Cerescul tată. De aceea, zic, iubirea se cuvine să […]

”„Ce-aud, maestre?”-am întrebat şi-am mas s-ascult pe-al treilea ce striga: „Iubeşte” pe cel ce-n tine fără milă-a tras”. „Această brână, zise el, loveşte în cei pizmaşi, drept care rupt anume din dragoste e biciul ce-i plesneşte. Altminteri frâul se rosteşte-n nume; şi-ai să-l auzi pân-ai s-ajungi iertarea în celalt brâu şi vei pricepe cum e. Ci-ndreaptă-ţi ochii şi scrutează zarea căci vei vedea şezând mulţimi ‘nainte pe lângă stâncă sprijinind cărarea.” Privii deci ţintă şi cu luare-aminte şi-un şir de umbre-ntrezării la rând, înfăşurate-n cenuşii veşminte. Şi-ajunşi aproape le-auzii strigând: „Te roagă-n ceruri pentru noi, Mărie”, „Mihai” şi „Petru” şi „Voi sfinţi” chemând. Nu-i om pe lume, cât de crud să fie ce nu s-ar frânge de dureri şi jale de câte ochii-mi arătară mie. Când am ajuns de ei aproape-n cale şi fiecare desluşii ce pate, din ochii mei porni a curge vale. Din pănură purtau veşminte-n spate şi […]

”„Părinte’-al nostru care-n ceruri stai, nu ţărmurit, ci mai vârtos de dragul făpturilor ce-ai zămislit în rai, slăvită fie numa Ta şi pragul puterii Tale-n veci şi-n osanale îţi mulţumească pruncul şi moşneagul. Pogoare pacea-mpărăţiei Tale spre noi ce-n van cu mintea-ne săracă ne străduim s-aflăm spre dânsa cale. Ca îngerii ce vrerea lor şi-o pleacă şi Ţie Ţi-o jertfesc, cântând osana, la fel şi omul pe pământ să facă. Şi dă-ne, Doamne, harul Tău şi mana de zi cu zi, căci fără ea-n pustie zadar ne zbatem şi-i degeaba goana. Şi precum omul a ierta se-mbie, nu sta nici Tu să-l judeci cât plăteşte, ci iartă-i lui păcat şi silnicie. Virtutea noastră care-ades tânjeşte n-o ispiti cu cel ce tronu-Ţi scurmă, ci mântuie-o de el care-o pândeşte. Nu-i ruga-aceasta pentru-a noastră turmă ce n-are lipsă aici de ajutor; ci-i pentru cei care-au rămas în urmă.” Astfel urându-şi cale bună […]

”Ce har ceresc în calea mea te scoate? De-s vrednic vorba să-ţi ascult, îmi spune de vii din iad şi din ce brână, frate?” „Am colindat a morţii-ntregi genune mânat, răspunse, de Supremul Bine, ce vrerii lui cărarea mea supune Nu ce-am făcut; ce n-am făcut îmi ţine ascuns în umbră zâmbetul divin, râvnit de voi, târziu râvnit de mine. Pe unde stau nu-i loc muncit de chin; ci-i noapte-n care plânsul tară saţ nu curge râu, ci tremură-n suspin. Acolo stau cu bieţii prunci muşcaţi de-ai morţii dinţi, ‘nainte ca de vina strămoşilor să poată fi spălaţi. Acolo stau cu cei ce din doctrina virtuţilor creştine” n-au gustat, dar alte-având, urmatu-le-au lumina. Ci de cunoşti acest tăcut regat şi ştii de unde, începând, se-ntinde, ne spune ca s-ajungem neîntârziat.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul VII