”Astâmpărată foamea şi ispăşită truda. Un neastâmpăr altul îţi înteţise ciuda. Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe, Ea se-ncepea-ntristată şi se sfîrşea-n tristeţe. Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată, Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată. Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns, După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare Zvîcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. Te tulbura năluca trecînd, ţi-era urît Ca unui fără vlagă oştean posomorât. În liniştea făpturii crai neliniştit, Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. Deşi trezit şi slobod, te frămîntai că ţi-s Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis. De altfel, mărginirea-a vremelnică durată Îţi e de-atunci rămasă şi astăzi măsurată. O zi erai mai ager, şi alta mai amar: Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. Trecuse parcă timpul de partea cealaltă. Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă.” Tudor Arghezi, ””Mai sus”
A
“Cu siguranță, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp în urmă și cam tot de atunci se născuse senzația de rușine pentru că avusese față de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respectul față de el, generat de credința că avea calități de preț, deși cu greu acceptat la început, încetase de la un timp a-l mai considera în neconcordanță cu simțămintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorită mărturiilor ce-i fuseseră atât de favorabile și datorită luminii atât de bune în care se plasase în ziua aceea. […] Îl respecta, îl stima, îi era recunoscătoare, îi dorea numai binele, ar fi vrut doar să știe cât dorea el ca binele acela să fie legat de ea și în ce măsură ar fi fost spre fericirea amândurora să-și folosească puterile, pe care-și imagina că încă le mai are, pentru […]
”Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndrăznit Să se creadă în putere A prăda stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gândea că o albină-i Slabă, mică şi puţină, Pe când el, hoţ şi borfaş, Lângă ea-i un uriaş. Nu ştiuse că nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una. Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteală să-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, De la bot până la coadă Tăbărâte mii, grămadă, Şi l-au strâns cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream să zic, Să fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toţi micii împreună.” Tudor Arghezi, ”Tâlharul pedepsit”
”Aș vrea să uit tot ce-a durut, să nu-mi aduc aminte… Că am trecut cum am putut, trecutul ce încă-l am în minte. Am suferit și am plâns mereu, pe-al vieții mele drum, Dar l-am avut pe Dumnezeu, să-i țin săi mulțumesc acum! Când nimeni nu mia fost aproape la greu și la durere, El îmi spunea mereu în șoaptă: mergi mai departe… c-ai putere! Și-așa cu ajutorul lui, eu am trecut prin toate… Și astăzi… spun și eu oricui: mergi mai departe… Că se poate!” (Autor anonim)
”There is a stubbornness about me that never can bear to be frightened at the will of others. My courage always rises at every attempt to intimidate me.” Jane Austen, ”Pride and prejudice”
”Eşti prea generos pentru a mă lua în râs. Dacă sentimentele tale sunt încă aşa cum erau în ultima lună aprilie, spune-mi asta de îndată. Simţămintele şi dorinţele mele sunt neschimbate, însă o singură vorba a ta mă va amuţi pe acest subiect pentru totdeauna.” Jane Austen
”S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine? S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten fără nume, străin şi fără glas? Cu aripi adormite în dimineaţa lunii S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii? S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia Luminilor pierdute în pulbere şi scrum? La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum; De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum. Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar, Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar. Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg, Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?” Tudor Arghezi, ”S-aștept”
Drept răspuns, Hacikazuki îi șopti: „Așa se pare că ni-i dat: În necuprinsul marilor câmpiei, Eu fir de-iarbă, prea plăpând, să fiu, Iar tu un strop de rouă, trecător, Și neștiuți, deodată pierim”. Tânărul îngână oftând, la rândul său: „Pe marginea tremurătoarei frunze Se clatină suav un bob de rouă; Vai, bucuria lor ce scurtă e! Tot astfel farmecul iubirii noastre Sortit e să nu dăinuie prea mult…” ”Povestea frumoasei Hacikazuki” (poveste japoneză)
“Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ. Afară bătea ploaia. Afară era vânt. Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră. Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. S-a ridicat la geamuri pământul până sus. Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât, Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. În cer era târziu.” Tudor Arghezi
”O, tu, cel speriat de cruda Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă – E-n mâna Celui ce-a zidit pământul? Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul! Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă. Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime? Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime? Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare. Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte. Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte! Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt? Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi […]
”Dar tu, care bârfeşti purtarea mea Dacă ţi-ai şti adevărata fericire Cum mi-o cunosc eu pe a mea, ai ezita, Ţi-ai pune strai de doliu, nu de mire. Deşertăciune doar îţi e trăirea, Trufia te desparte de-mplinirea La care doar înţelepciunea duce firea. Tu uiţi că ţi-e prieten cu temei Doar cine-i sincer şi te-acuză, Nu cel ce măguleşte fals femei Ci cel ce nu lasă greşelii nicio scuză. Acel care te mustră când greşeşti Deşteaptă-aşa Virtutea adormită Avertizând de ce va să păţeşti Dacă cedezi căderii în ispită.” ”O mie și una de nopți”
”De repetate ori Filozofia le-arată celor ce-o cunosc din plin cum Natura-şi trage obârşia din fapta şi din cugetul divin iar Fizicii’, de-i vei pătrunde ţelul, dintru-nceput afla-vei şi deplin că-ntocmai ca pe maistru-nvăţăcelul, şi-arta voastră, sus, imită firea şi că-ntr-un fel nepoată e cu cerul. Din ele dar, urmându-le-omenirea, precum Geneza-n cartea ei dictează, se cade-a-şi trage viaţa propăşirea. Dar cum zarafii altei căi urmează, ei firea şi-arta le urăsc nespus, căci doar în bani nădejdile-şi aşază.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul Xi
”Dar când înşeli pe cel ce crede-n tine, Nu pângăreşti doar dragostea ce-mbie, Ci însuşi legământul ce te ţine ca-n lanţuri ferecat de prietenie; deci brâul ultim, unde-i miez pământul, pe trădători îi arde-ntru vecie.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XI
”Tot ce e rău şi ură-n cer stârneşte nedrept e-n ţel şi ca atare lumea cu silnicii şi-nşelăciuni loveşte. Or, cum în om e proprie-nşelăciunea, de cei ce-nşală-i mai vârtos scârbit Hristos, şi-i strânge mai afund genunea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XI
”Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă: voi, cei de-aici, din câte-am prins de veste, vedeţi ce-aduce viitoru-n braţă, dar nu vedeţi nicicând ceea ce este.” „Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceaţă, răspunse el, tot ce-i de noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca faţă. Dar câte sunt sau ni-s aproape foarte nu desluşim, căci n-avem precăderea, de nu vin alţii veşti de voi să poarte. De-aceea poţi pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va dispare şi pretutindeni va domni tăcerea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul X