Wallflowers

”Astâmpărată foamea şi ispăşită truda. Un neastâmpăr altul îţi înteţise ciuda. Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe, Ea se-ncepea-ntristată şi se sfîrşea-n tristeţe. Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată, Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată. Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns, După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare Zvîcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. Te tulbura năluca trecînd, ţi-era urît Ca unui fără vlagă oştean posomorât. În liniştea făpturii crai neliniştit, Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. Deşi trezit şi slobod, te frămîntai că ţi-s Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis. De altfel, mărginirea-a vremelnică durată Îţi e de-atunci rămasă şi astăzi măsurată. O zi erai mai ager, şi alta mai amar: Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. Trecuse parcă timpul de partea cealaltă. Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă.” Tudor Arghezi, ””Mai sus”

”Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndrăznit Să se creadă în putere A prăda stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gândea că o albină-i Slabă, mică şi puţină, Pe când el, hoţ şi borfaş, Lângă ea-i un uriaş. Nu ştiuse că nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una. Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteală să-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, De la bot până la coadă Tăbărâte mii, grămadă, Şi l-au strâns cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream să zic, Să fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toţi micii împreună.” Tudor Arghezi, ”Tâlharul pedepsit”