“This land, although not my native land, Will be remembered forever. And the sea’s lightly iced, Unsalty water. The sand on the bottom is whiter than chalk, The air is heady, like wine, And the rosy body of the pines Is naked in the sunset hour. And the sunset itself on such waves of ether That I just can’t comprehend Whether it is the end of the day, the end of the world, Or the mystery of mysteries in me again.” Anna Akhmatova, ”The Complete Poems of Anna Akhmatova”
“The Voyager ”We are all lonely voyagers sailing on life’s ebb tide, To a far off place were all stripling warriors have died, Sometime at eve when the tide is low, The voices call us back to the rippling water’s flow, Even though our boat sailed with love in our hearts, Neither our dreams or plans would keep heaven far apart, We drift through the hush of God’s twilight pale, With no response to our friendly hail, We raise our sails and search for majestic light, While finding company on this journey to the brighten our night, Then suddenly he pulls us through the reef’s cutting sea, Back to the place that he asked us to be, Friendly barges that were anchored so sweetly near, In silent sorrow they drop their salted tears, Shall our soul be a feast of kelp and brine, The wasted tales of wishful time, Are […]
”Astâmpărată foamea şi ispăşită truda. Un neastâmpăr altul îţi înteţise ciuda. Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe, Ea se-ncepea-ntristată şi se sfîrşea-n tristeţe. Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată, Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată. Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns, După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare Zvîcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. Te tulbura năluca trecînd, ţi-era urît Ca unui fără vlagă oştean posomorât. În liniştea făpturii crai neliniştit, Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. Deşi trezit şi slobod, te frămîntai că ţi-s Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis. De altfel, mărginirea-a vremelnică durată Îţi e de-atunci rămasă şi astăzi măsurată. O zi erai mai ager, şi alta mai amar: Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. Trecuse parcă timpul de partea cealaltă. Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă.” Tudor Arghezi, ””Mai sus”
“Cu siguranță, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp în urmă și cam tot de atunci se născuse senzația de rușine pentru că avusese față de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respectul față de el, generat de credința că avea calități de preț, deși cu greu acceptat la început, încetase de la un timp a-l mai considera în neconcordanță cu simțămintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorită mărturiilor ce-i fuseseră atât de favorabile și datorită luminii atât de bune în care se plasase în ziua aceea. […] Îl respecta, îl stima, îi era recunoscătoare, îi dorea numai binele, ar fi vrut doar să știe cât dorea el ca binele acela să fie legat de ea și în ce măsură ar fi fost spre fericirea amândurora să-și folosească puterile, pe care-și imagina că încă le mai are, pentru […]
”Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndrăznit Să se creadă în putere A prăda stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gândea că o albină-i Slabă, mică şi puţină, Pe când el, hoţ şi borfaş, Lângă ea-i un uriaş. Nu ştiuse că nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una. Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteală să-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, De la bot până la coadă Tăbărâte mii, grămadă, Şi l-au strâns cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream să zic, Să fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toţi micii împreună.” Tudor Arghezi, ”Tâlharul pedepsit”
”Aș vrea să uit tot ce-a durut, să nu-mi aduc aminte… Că am trecut cum am putut, trecutul ce încă-l am în minte. Am suferit și am plâns mereu, pe-al vieții mele drum, Dar l-am avut pe Dumnezeu, să-i țin săi mulțumesc acum! Când nimeni nu mia fost aproape la greu și la durere, El îmi spunea mereu în șoaptă: mergi mai departe… c-ai putere! Și-așa cu ajutorul lui, eu am trecut prin toate… Și astăzi… spun și eu oricui: mergi mai departe… Că se poate!” (Autor anonim)
”There is a stubbornness about me that never can bear to be frightened at the will of others. My courage always rises at every attempt to intimidate me.” Jane Austen, ”Pride and prejudice”
”Tu vrei să ştii de-un jurământ fierbinte îl poţi răscumpăra prin fapte bune, ca să te-mpaci cu cel de sus părinte.” Aşa-ncepu madona cântu-a-l spune şi ca şi cel ce nu stă-n loc, ci iar înşiră gând, urmă cu-nţelepciune: „Cel mai de preţ şi mai aproape dar de Dumnezeu şi sfânta-i bunătate, prin care el ne mirui cu har, a fost şi e a vrerii libertate; cu daru-acesta-n lume fu-nzestrat doar omul fiindcă judecă şi poate. De-aici va să pricepi învederat ce sfânt e-un jurământ când consimţeşte şi Dumnezeu la cele ce-ai jurat. Când omul deci cu cerul se-nvoieşte, jertfită e comoara vrerii-n sine, dar jertfa tot prin ea se-nfăptuieşte. Deci ce-ai putea să dai în schimb din tine? De-ai vrea s-ajuţi prin vrerea dăruită, ar însemna că faci prin furt un bine. Ţi-e mintea-acum cu miezul lămurită ; dar ca să vezi că cerul nu v-apasă, şi vorba mea […]
”De trup am fost (ci minte nu-i să poată pricepe-aici un corp ce-n corp pătrunde şi cel’lalt rabdă nefiind chip să-l scoată), ne-ar arde-n piept dorinţi şi mai profunde de-a-ntrezări esenţa -n care vezi cum firea noastră Domnu-întrepătrunde. Acolo vom zări fără dovezi tot ce ni-e sfânt în lume prin credinţă, precum pe Domnul nevăzut îl crezi. „Madonă ,-am zis, cu-adâncă umilinţă îi mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dete, smulgându-mă din lume, oblăduinţă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul II
”Instinctul poartă focul către lună; el dă imbold mişcării-n tot ce moare şi iarăşi el pământu-n sine-adună. Săgeata’ lui şi-n cel ce minte n-are la fel loveşte ca şi-n cel ce simte iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare. A rânduielii cea de veci sorginte alină ceru-n jurul cui pripit roteşte-alt cer, cu-a sale raze sfinte; şi către el, precum spre-un ţel ursit, ne duce vrere-acelei corzi de unde săgeata trasă-n ţintă-a nimerit. Dar precum forma -adesea nu răspunde gândirii celui care-o-aşterne-n carte, fiindcă materia-n fapt nu-i corespunde, la fel de calea dreaptă se desparte făptura uneori, ce-având putere, se pleacă-mpinsă-astfel de altă parte (întocmai precum fulgeru-n cădere) atuncea când instinctul e mânat către pământ de-o searbădă plăcere. De-aceea zic, să nu rămâi mirat că zbori la cer, cum nu te miri că-n vale se scurge-un râu -s- din munte revărsat. Mirare-ar fi de te-ai opri în cale când piedici n-ai […]
„Am să-ţi arăt, răspunse ea grăbită, ce pricină cu taina ei te coace şi-am să destram credinţa ta greşită. Cel de-i în cer şi doar pe El se place făcu pe om să fie bun din fire şi-i dete locul drept zălog de pace. Dar scurt răstimp gustă din fericire: din vina lui schimbat-a el, prosteşte, pe loc de chin lăcaşul de iubire. Şi ca străfundul ce din jos mocneşte cu tulburări ce-şi află-n vreme price şi mână aburi când arşiţa creşte să nu-l atingă ori prin rău să-i strice, fu muntele făcut astfel să poată, ferit de ploi, spre slăvi să se ridice.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXVIII
”Precum atunci când primu-i foc petrece pe locu-n care se sfârşi Hristos, în timp ce Ebrul pe sub cumpeni trece iar Gangele pe sub zenit, setos, sta soarele; era-n amurg, când blând un înger sfânt ni se ivi voios. Şedea pe mal, ferit de foc, cântând „Ferice cei cu inimă curată”, cu-n glas mai viu ca-al celor vii părând. Apoi: „în foc să v-azvârliţi pe dată căci drum pe culme fără el nu-ncape; şi nu fiţi surzi la ruga-n vers cântată”. Astfel grăi când ne văzu pe-aproape; şi pricepând, simţii fiori în spate, ca omul dus de viu ca să-l îngroape. Cu palmele la cer împreunate cătam la foc şi frământam în minte făpturi pe rug de flăcări încleştate. Spre mine-atunci poeţii luară-aminte şi: „Doar de chin să tremuri se cuvine şi nu de moarte , zise-al meu părinte. Adu-ţi aminte! De te-am dus cu bine pe Gherion, acum, că-i […]
„La ce umblaţi voi singuri fără sfat?” strigă o voce şi zvâcnii cu teamă, ca mânzul când tresare-nspâimântat. Privii pe sus să ştiu ce glas ne cheamă, dar n-am văzut sclipind mai roşu-n foc nici sticlă-ncinsă , nici oţel şi-aramă, de cum sclipea cel ce ne-oprise -n loc.. „Pe-aici, grăi, croieşte brâul scară şi către pace făureşte scoc.” Lumina lui mi-era pe ochi povară şi mă pornii după poeţi arare, ca cel ce paşii după-auz măsoară. Şi-aşa precum a dimineţii boare adie primăvara-mbălsămată, cu dulce iz de iarbă şi de floare, la fel simţii pe fruntea mea pătată aripa lui , precum un vânt fugar, stârnind parfum de-ambrozie curată. „Ferice cei ce-s miruiţi cu har, grăia, astfel că-ndestularea gurii n-aţâţă-n ei mistuitor pojar, ci-i ţine-n frâu la marginea măsurii.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXIV
”Eşti prea generos pentru a mă lua în râs. Dacă sentimentele tale sunt încă aşa cum erau în ultima lună aprilie, spune-mi asta de îndată. Simţămintele şi dorinţele mele sunt neschimbate, însă o singură vorba a ta mă va amuţi pe acest subiect pentru totdeauna.” Jane Austen
”Un suflet” care-i rupt şi totodată stă cu materia strâns unit pe-o treaptă, o însuşire are-n el săpată, ce n-o sfimţeşti decât cel mult prin faptă şi doar prin roade îşi vădeşte firea, ca viaţa-n pomi prin poama dulce, coaptă. Nu-i om să ştie-a lămuri pornirea cunoaşterii dintâi şi-n fiecine cum naşte pofta ce-a stârnit iubirea. Ea este-n voi ca zelul în albine de-a strânge miere; şi-astfel fiind, firească, nu-ncape-n ea temei de rău sau bine. Dar ca dintr-însa alte vreri să nască, aveţi un sfetnic ce-i făcut anume ca pragu-încuviinţării să-l păzească. Tot ce-i în voi spre laudă şi renume, din el purcede, după cum alege iubirea bună sau cea rea pe lume. Câţi s-au căznit un înţeles să-nchege, au priceput născuta libertate şi-urzit-au lumii din ce-i bine lege. Deci chiar de-n voi iubirea-adânc răzbate şi vrând-nevrând juvăţ de gât vă pune, stă-n voi putinţa s-o-nfrânaţi în roate. Acestei […]