”Precum atunci când primu-i foc petrece
pe locu-n care se sfârşi Hristos,
în timp ce Ebrul pe sub cumpeni trece
iar Gangele pe sub zenit, setos, sta soarele; era-n amurg, când blând un înger sfânt ni se ivi voios.
Şedea pe mal, ferit de foc, cântând
„Ferice cei cu inimă curată”,
cu-n glas mai viu ca-al celor vii părând.
Apoi: „în foc să v-azvârliţi pe dată căci drum pe culme fără el nu-ncape; şi nu fiţi surzi la ruga-n vers cântată”.
Astfel grăi când ne văzu pe-aproape; şi pricepând, simţii fiori în spate, ca omul dus de viu ca să-l îngroape.
Cu palmele la cer împreunate cătam la foc şi frământam în minte făpturi pe rug de flăcări încleştate.
Spre mine-atunci poeţii luară-aminte şi: „Doar de chin să tremuri se cuvine şi nu de moarte , zise-al meu părinte.
Adu-ţi aminte! De te-am dus cu bine
pe Gherion, acum, că-i ceru-n joc
şi Domnu-aproape, te-ndoieşti de mine?
Fii-ncredinţat că chiar de-ai zace-n foc o mie ani, tot n-ai rămâne chel şi-un fir de păr nu ţi-ar sări din loc.
Iar de socoti că umblu să te-nşel, cu mâna ta alungă rea-credinţa şi-mpinge poala hainei” către el.
Pătrunde-n foc şi măsură-ţi voinţa:
să nu te temi!” Ci eu, pe gânduri dus,
de piatră stăm, deşi-mi vorbea conştiinţa.
Când mă văzu neînduplecat şi-ursuz grăi mâhnit: „Pricepe că-ntre tine şi Beatrice zidu-acestal-i pus”.
Precum murind Piram uită de sine la numele Tisbeei ce-i fu sfântă, când dudul rodi boabe de rubine,
aşa şi eu, când vrerea mea fu-nfrântă, privii spre el, la numele ce-n minte şi-n inimă de-a pururea îmi cântă.
„Să stăm, dar?” zise bunul meu părinte, clătindu-şi frunte şi zâmbind, cum faci cu-n prunc când poama-l face iar cuminte.
‘Naintea mea intră în foc dibaci, iar Staţiu ce stătuse la mijloc, intră al treilea şi ne fu urmaci.
Abia pătruns m-aş fi zvârlit pe loc în fier topit ca să mai gust răcoare, aşa ardea pârdalnicul de foc.
Ci domnul meu spre-ndemn şi-mbărbătare de Beatrice îmi vorbea zicând: „Pare că văd privirea ei în zare”.
Un glas prin foc ne îndemna cântând, de cea parte şi pe urma sa ajuns-am locul unde urci curând.
„Veniţi, voi, cei aleşi”, se auzea ţâşnind din miezu-unei lucori atare, că nu puteam nici să mă-ntorc spre ea.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXVII