”- Frumoasă lume! zise Montalais.
– O lume – adăugă Athénaïs – în care bărbatul o tămâiază pe femeie până o face să cadă ameţită, ca apoi s o batjocorească după ce a căzut.
– Cine îţi vorbeşte de cădere? zise Louise.
– Ah, iată o teorie nouă, draga mea; arată-mi, te rog, mijlocul de a nu fi învinsă, o dată ce te-ai lăsat târâtă de dragoste.
– Oh – strigă tânăra fată, ridicându-şi spre cerul întu¬necat frumoşii ei ochi umezi – oh, dacă aţi şti ce înseamnă să ai o inimă, v-aş explica şi v-aş convinge; o inimă care iubeşte e mai tare decât toată cochetăria şi decât toată mândria de care vorbiţi voi. Niciodată o femeie nu e iubită, aşa cred eu, şi Dumnezeu mă aude, niciodată un bărbat nu iubeşte ca un idolatru decât atunci când se simte iubit. Lasă-i pe bătrânii din comedii să se creadă adoraţi de cochete. Tânărul se cu¬noaşte pe sine însuşi, el nu se pierde cu firea; dacă are pen¬tru cochetă o dorinţă, o înflăcărare, o furie – vedeţi că vă las gândirii câmp liber, şi cât vreţi de larg – într-un cuvânt, dacă o cochetă poate să i sucească minţile, niciodată nu va face din el un îndrăgostit. Iubirea, vedeţi voi, aşa cum o în¬ţeleg eu, e un sacrificiu necontenit, absolut, întreg; dar nu sacrificiul numai uneia din cele doua părţi. Este abnegaţia deplină a două suflete care vor să se topească într-unul sin¬gur. Dacă voi iubi vreodată, îl voi ruga pe iubitul meu să mă lase liberă şi curată; îi voi spune, şi el va înţelege, că sufletul mi-e sfâşiat de acest refuz, iar el, el care mă va iubi, simţind dureroasa măreţie a sacrificiului meu, la rându-i se va jertfi ca şi mine, mă va respecta, nu va caută niciodată să mă facă să cad, pentru a mă batjocori după ce am căzut, aşa cum spuneai adineauri aruncând cu pietre în iubirea pe care eu aşa o înţeleg. Iată ce înseamnă pentru mine dragostea. Şi acum îmi veţi spune că iubitul meu mă va dispreţui; nu cred asta, afară doar dacă el va fi cel mai ticălos dintre oameni, dar inima mea mi-e chezaşă că nu voi alege niciodată astfel de oameni. Privirea mea îl va răsplăti pentru jertfele sale sau îi va impune virtuţi pe care n-ar fi crezut niciodată că le are.
– Dar, Louise – strigă Montalais – tu ne vorbeşti despre toate acestea, fără a le pune în practică!”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”