”Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi or¬goliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa.
Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste stră¬ină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale.
Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în func¬ţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”