Mihai Eminescu – ”Nu mă-nțelegi”

”În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine

Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind,
În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind,
Și în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân’nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,

Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
Azi – când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca aura de care tu ești împresurată,

Ca steaua ursitoare ce-o au după olaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei

Și viețile-amândoror s-amestecă-n întreg,
Când înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.
Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,

Cu marmura cea albă să nu te mai asemeni,
Să fi ca toată lumea – frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zee,
Să fii – încântătoare – dar numai o femeie,

Ș-acum să-mi zici: – „Privirea ce-atât ai adorat-o,
E încă tot senină, fermecătoare… Iat-o!?”
E încă tot!…Avea-vei în ochii-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți?

Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci ?
Au nu știi tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brațele veciei,

Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spumă zădărniciei noastre,
Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,
Trec și se pierd în zare ca paserile mării.

Și ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Și oarba suferință ce bântuie natura ?
Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,

Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,
Eu să zăresc o alta – un rai, o primavară,
Și-n codri plini de umbra lucire de isvoare, –

Azi când ești prea mult înger și prea puțin femeie,
Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare a astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea că nu mă înțelegi.”

Mihai Eminescu, ”Nu mă-nțelegi”
1882