”Oamenii răi sunt, de obicei, idioţi. De ce n-aş putea să triumf în faţa lor?”
Astfel credea demnul savant în timp ce cabrioleta lui se îndrepta spre Lille.
În curând, o încreţitură amară veni să-i brăzdeze fruntea şi un zâmbet trist îi crispă buzele.
„Da, da, îşi spuse lui însuşi, te joci de-a salvatorul, naivule, şi în sinceritatea ta, îţi spui că nu vei avea nicio dificultate în a-i învinge pe perverşi! Te duci, iată, în căutarea fetiţei! Asta nu-ţi aminteşte de nimic? Asta nu te aduce înapoi la vremea în care îţi căutai fiul abandonat în sărăcie? Fiul tău!…„
El plesni din bici şi grăbi trapul calului său, de parcă în viteză spera să scape de gândurile sale.
Dar regretele vin repede şi când o dată îl apucă pe om de grumaz, este în zadar a se zbate şi a se scutura: ele se aşează în crupa calului pe care îl lansează să alerge nebuneşte, se urcă în vele, îl însoţesc pe jos, se aşează la aceeaşi masă cu el însuşi, şi când doreşte să doarmă, se aşează confortabil pe patul lui, pe pieptul său, pe care încearcă să-l înăbuşe.
Aceste gânduri de abandon, gândul la fiul său, îi reveneau doctorului în circumstanţele dificile ale vieţii sale, el căutând în zadar să se ţină la distanţă de ele: dar, ele alergau tot aşa de repede ca şi el, nu mai repede, nu mai încet.”

Michel Zevaco, ”Marie Rose”