”Ne luăm de mână şi încercăm să surâdem, dar ne întristăm, fără să înţelegem de ce, şi ne depărtăm, ruşinaţi. Stăm faţă în faţă, cu ochii în pământ, vinovaţi fără vină. Începusem, amândoi, să pierdem paradisul…” George Mihail Zamfirescu
oct. 282024
Z
oct. 192024
”Nu poţi iubi constrâns, dar oare poţi iubi din milă faţă de cineva? Ce faci, atunci când această milă este luată drept cea mai râvnită iubire? Te invit să citeşti simţurile, gândurile, visele, năzuinţele şi datoriile de pe marginile foilor de carte sufletească şi psihologică.” Stefan Zweig
sept. 042024
”Oamenii răi sunt, de obicei, idioţi. De ce n-aş putea să triumf în faţa lor?” Astfel credea demnul savant în timp ce cabrioleta lui se îndrepta spre Lille. În curând, o încreţitură amară veni să-i brăzdeze fruntea şi un zâmbet trist îi crispă buzele. „Da, da, îşi spuse lui însuşi, te joci de-a salvatorul, naivule, şi în sinceritatea ta, îţi spui că nu vei avea nicio dificultate în a-i învinge pe perverşi! Te duci, iată, în căutarea fetiţei! Asta nu-ţi aminteşte de nimic? Asta nu te aduce înapoi la vremea în care îţi căutai fiul abandonat în sărăcie? Fiul tău!…„ El plesni din bici şi grăbi trapul calului său, de parcă în viteză spera să scape de gândurile sale. Dar regretele vin repede şi când o dată îl apucă pe om de grumaz, este în zadar a se zbate şi a se scutura: ele se aşează în crupa calului pe […]
aug. 292024
”Dacă, adăugase el pentru sine, dacă nu s-ar ivi o nouă zdruncinare a creierului pentru a repune în ordine acolo unde o primă zdruncinare făcuse atâta rău! Căci totul este posibil în aceste transformări ale spiritului ce seamănă cu revoluţiile de pe glob: într-o zi, un cutremur de pământ face să dispară o insulă, o explozie nucleară aduce la suprafaţă aceeaşi insulă… iar geologul nu înţelege nimic ca şi medicul! Of, natura, ce muncitoare dură şi misterioasă!” Michel Zevaco, ”Marie Rose”
aug. 282024
”Nu era un om rău; căci răutatea presupune mişcări interioare. Era pur şi simplu una din acele naturi primitive în care umanitatea abia străpunge de sub bestialitate.” Michel Zevaco, ”Marie Rose”
aug. 252024
”- Eşti capabil de orice, chiar şi de un efort eroic, iubitule! Căci asta o să-ţi cer… Crime? Furturi? Omoruri? Hai, Jacques, asta-i pentru naturi vulgare! Când o femeie ca mine este mânată, când ea este în pragul unei catastrofe, când construcţia fragilă pe care a ridicat-o e gata să se prăbuşească… ei bine, Jacques, ea nu fură, ea nu ucide! ea se mărită! Jacques Maing sări în sus şi apoi rămase în picioare. Apoi, apucând mâinile iubitei: – Nu mă mai iubeşti! bolborosi el. – Cine îţi vorbeşte de aşa ceva? – Vrei să mă părăseşti! – Niciodată!” Michel Zevaco, ”Marie Rose”
aug. 082024
”Trebuie să admiţi că destinul este un stăpân, care depăşeşte prin combinaţii neprevăzute, infinit de variate, tot ceea ce biata noastră imaginaţie ar putea să conceapă…” Michel Zevaco, ”Cavalerii Pardaillan”, vol. IX
aug. 022024
”Chiar şi în moarte, bogăţia apare, dispreţul şi mai mult pentru cel sărac! În acel moment, cel puţin, Jacques Maing se înşela: populaţia din Wahagnies era sinceră în exprimarea regretului ei şi nu se gândea doar să curteze pe procuror, străin de regiune şi pe care el o detesta din instinct. Şi deci, dacă semnalăm gândurile lui Jacques, este doar pentru a atrage atenţia asupra stării de spirit a acestui om, care îşi iubea real mama, dar care, în acelaşi timp, era ros de invidie. Of, dacă poporul ar putea să se păzească de invidie. Doar prin sentimente generoase te poţi ridica! În marea luptă pentru viaţă, în încrâncenarea pentru cucerirea existenţei, invidia este, poate, sentimentul ce paralizează cel mai mult acţiunea. Omul care pierde un timp preţios gândindu-se la josnicia altora, devine incapabil de efortul ce i-ar putea asigura locul pe care ar vrea să-l cucerească în societate. În […]
iul. 012024
”Pardaillan se ridică, înaintă cât putu, întinse mâna şi apucă legătura de chei. Într o clipă descuie enormele lacăte ale cătuşelor care i împiedicau gleznele. Apoi, voi să pornească. Dar un fel de deznădejde furioasă îi cuprinse sufletul. Pardaillan nu mai putea merge! De abia se mai putea ţine pe picioare. Cunoscu o clipă de disperare, de spaimă, apoi se stăpâni şi şi udă mâinile în apa stătută din băltoacele podelii. Răcoarea aceasta îl învioră definitiv. Atunci se ridică în picioare. – Vreau, scrâşni el cu dinţii încleştaţi de sforţarea de voinţă… Vreau!… Deci, pot!… Vreau să umblu!… Şi astfel se împlini acea minune, ca forţa firească a sufletului să învingă suferinţele trupului. Pardaillan, istovit, se ridică şi păşi… luă în mână felinarul şi legătura de chei, ieşind astfel din mormântul său.” Michel Zevaco, ”Cavalerii Pardaillan”, vol. III
iun. 022024
”În pasiunile exasperante, există un fel de dublă vedere; mintea încordată ca un fier înroşit în foc până la alb, ajunge până la paroxismul forţelor şi creează nişte facultăţi trecătoare, dar puternice, nişte izbucniri de judecată clară, cum aruncă farurile intermitente dârele de lumină în noapte.” Michel Zevaco, ”Eroina”
mai 212024
”Cine era omul acesta care, cu privirea sa pătrunzătoare, cu zâmbetul său fermecător, spunea atâtea lucruri ciudate, deşi, aparent, buzele lui nu rosteau decât cuvinte banale? De ce, dacă-l ura ― căci îl ura din răsputeri! ― de ce gândul la îngrozitorul supliciu, gândul ăsta care ar fi trebuit să-l bucure îi stârnea atâta groază şi scârbă? De ce? Ce se întâmpla cu el? Între două fiinţe deopotrivă de frumoase şi de pure există afinităţi secrete care fac ca, fără ca să se cunoască, ele să se ghicească şi să se preţuiască una pe alta la adevărata lor valoare.” Michel Zevaco, ”Cavalerii Pardaillan”, vol. V
apr. 212024
„Deoarece omul ăsta îi întrece pe diplomaţii cei mai dibaci prin sinceritatea lui îndrăzneaţă ― îşi spuse ea ― de ce n-aş folosi şi eu aceeaşi sinceritate, ca pe o armă periculoasă, ce s-ar întoarce împotriva lui?” Michel Zevaco, ”Cavalerii Pardaillan”, vol. V