”Va veni iarna, miroase a fulg, Țăranii pun lemne-n șoproane, Și sfinții din mistice taine se smulg Și încărunțesc în icoane. Va veni iarna, la munte fac foc Muntenii uitați de guverne, Ei care nu au nici salarii, nici loc, Ci doar existențe eterne. Va veni iarna și apele curg Trăgând după sine obârșii Și-n scurtele zile cu vânăt amurg La geamuri de case bat urșii. Va veni iarna curat și rapid, Un rug pe sub brume se stinge Și gura spre cer dacă vreau s-o deschid Aș spune, dar gura mea ninge. Va veni iarna, iubito, e frig, Un frig ce spre cergă ne mână, Atâta mai pot să te rog și să strig, Dă-mi aspra mănușă de lână. Va veni iarna, ba nu, a venit, Căldura eu n-o voi găsi-o, Ci trist am să plec, gârbovit, ostenit, Prin munții ce cântă: Adio!” Adrian Păunescu, ”Presimțământul”
Citate, poezie și literatură
”Cum ce mai e și asta? Doar nu tu ai zis de mii de ori: „cine de cine n-are parte cât ține noaptea se tot zbate„?” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Gisippo îi răspunse: – Titus, de-mi este îngăduit în numele prieteniei care ne leagă pe amândoi să te silesc a-mi face voia fără de nicio împotrivire din parte-ți, ăsta e prilejul de care mă voi folosi; iar dacă tu n-ai să te îndupleci de bună voie să m-asculți, voi face totuși ca Sofronia să fie a ta cu sila și cu puierea ce se cade s-o folosești când este vorba de binele unui prieten. Eu știu cât sunt de mări puterile iubirii și știu că nu o dată, ci de nenumărate ori i-au dus pe îndrăgostiți la moarte; tu ești așa de aproape de ea, încât nu mai poți da înapoi și nu-ți mai poți înfrânge plânsul; dac-ai urma într-acest chip, te-ai prăpădi cu zile și eu de bună seamă că ți-aș călca pe urme. Deci, chiar de nu te-aș îndrăgi din alte pricini, viața ta mi-e dragă, căci prin […]
”Tinere doamne, precum puteți băga de seamă și voi, cu multă ușurință, orice deprindere urâtă se întoarce înspre paguba aceluia ce-o are și adeseori și-a celorlalți; iar dintre aceste apucături aceea care ne târăște mai fără frâu către primejdii socot că e mânia. Mânia nu e altceva decât o pornire pripită și necugetată, pe care o ațâță în noi durerea ce ne răpește judecata și ne orbește ochii minții, stârnind în sufletele noastre zbucniri de furie pătimașă. Și, deși ea îi stăpânește destul de des și pe bărbați – pe unii mai mult, pe alții mai puțin – cu toate acestea la femei e mai păgubitoare și mai adesea întâlnită, căci focul ei seaprinde în ele mai lesne ca-n bărbați, văpaia ei arde mai spornic și mult mai greu le ține-n loc când s-au dezlănțuit o dată. Și lucrul nu e de mirare; căci, dacă stai să te gândești, focul, […]
”Mai întâi îți strângi umerii, mai apoi te înalți pe vârful picioarelor, închizi ochii, refuzi auzul. Îți spui în sine: acum voi zbura. Apoi zici: zbor. Și acesta e zborul..” Nichita Stănescu
”Grațioase doamne, domniile-voastre poate n-ați auzit încă în ce chip poți să-l vâri pe necuratul în iad; de aceea vă voi spune eu, fără să ies de pe făgașul poveștilor de astăzi; iar dumneavoastră, învățând cum vine treaba asta, s-ar putea s-ajungeți în rai, și să pricepeți totodată că dragostea, deși se adăpostește mai bucuroasă în palate și-n încăperi luxoase decât în jalnice bordeie, totuși nu-i scris niciunde că nu-și poate vădi puterea și prin păduri stufoase, prin munți stâncoși și peșteri neumblate; drept care ne putem da seama că-n lumea asta toate supuse sunt puterii ei.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Străbăteam o toamnă cu amurguri prevestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât.” Octavian Paler
”Sunt unii oameni atât de lipsiți de sfiiciune în dorința lor de a vădi, că știu și află anumite lucruri, pe care ar fi mai bine să nici nu le mai știe, încât ajung să creadă că, dojenindu-i pe ceilalți pentru greșelile lor neștiute de nimeni, ar putea să-și micșoreze prin aceasta propria lor rușine, când tocmai dimpotrivă nu fac decât să și-o sporească cu vârf și îndesat;” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Cine-ar cânta, de nu cânt eu, ce-n mine port mii de doruri împlinite, cine? Vino, iubire, tu izvor de bucurii, izvor al împlinirii și al nădejdii toate; vin’ să cântăm puțin, nu bietele suspine, nici dorurile vii, ce bucuria ta mai dulce mi-o arată, ci doar văpaia, chin și fericire-n care ard deplin, cântându-ți ție slavă, iubire, numai ție. Când m-a cuprins văpaia ta cea dragă, din primul ceas tu mi-ai adus în cale un tânăr prea frumos, cum nu-i mai mândru-n lumea-ntreagă, nici mai viteaz când poartă zale și nici mai inimos. Iubirea arde-n mine atât de luminos, încât cu tine cânt de drag și bucurie. N-am gând mai dulce altul decât îmi e să știu că mulțumită ție îi sunt la fel de dragă pe cât îmi e și el; aleasa fericirii de mi-a fost dat să fiu pe-acest tărâm, pentru credința-ntreagă ce-i port, socot la fel să […]
”Dacă nu ne-am fi-ntâlnit (Absolut din întâmplare), Tu pe altul oarecare Tot așa l-ai fi iubit. Dacă nu-ți ieșeam în drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mângâierile de-acum. Ai avea și vreun copil Care, poate (idiotul!), Ar fi sămănat în totul Cu-acel tată imbecil. Dar așa… ce lucru mare Că-ntr-o zi ne-am întâlnit Și că-s foarte fericit, – Absolut din întâmplare!” George Topîrceanu, ”Gelozie”
”N-a fost nimic din ce-a putut să fie, Și ce-a putut să fie s-a sfârșit… N-a fost decât o scurtă nebunie Ce-a-nsăngerat o lamă lucioasă de cuțit!… N-am fost decât doi călători cu trenul, Ce ne-am urcat în tren fără tichete Și fără nici un alt bagaj decât refrenul Semnalului de-alarmă din perete… Dar n-am putut călători-mpreună… Și fiecare-am coborăt în căte-o gară, Că două veverițe-nspăimăntate de furtună Furtuna primei noastre nopți de toamnă ! Și-atăta tot!… Din ce-a putut să fie, N-am fost decât un searbăt început De simplu,, fapt divers”, ce nu se știe În care timp și-n care loc s-a petrecut!…” Ion Minulescu
”Ne luăm de mână şi încercăm să surâdem, dar ne întristăm, fără să înţelegem de ce, şi ne depărtăm, ruşinaţi. Stăm faţă în faţă, cu ochii în pământ, vinovaţi fără vină. Începusem, amândoi, să pierdem paradisul…” George Mihail Zamfirescu
”(…) trăi ferice lângă dânsul ani mulți și îmbelșugați, de unde s-a iscat și vorba: Gurița sărutată în veci nu veștejește, ba dimpotrivă, ca și luna, din lună-n lună se-nnoiește.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”De rupi o coardă de vioara, Ea geme, moare, tremurând. O altă coardă îi ia locul S-auzi vioara iar cântând. Dar când c-o lovitură slabă, În coarda inimii lovești, Ea geme atunci o viață-ntreagă Și nu mai poți s-o-nlocuiești.” Mihai Eminescu
”N-am stat prea mult pe gânduri la beție, Nici când a fost nevoie să suspin, Dar dintre toți, iubito, numai ție Am să-ți colind prin gânduri ca un spin. Ce importanță are cum se cheamă De la distanță pasul cel mai greu, Mereu voi fi un traficant de teamă Și tu perechea mea vei fi mereu. Nu te condamn că n-ai putut pricepe Că sunt un incurabil clandestin Și fiecare vers din mine-ncepe Cu o fisură tragică-n destin. Dar nu schimba, iubito, așternutul Nici ordine nu pune-ntre scrisori Cât mai plutește peste noi sărutul Și naftalina unei vechi ninsori. E prea ușor să tai în carne vie, Când foamea de iubire nu te-a ros, Ca să-ți păstrezi, în schimb, o colivie Cu amintiri subțiri sub praful gros. Indiferent ce poate să se-ntâmple După tăcerea strânsă-n telefon, Nu vreau să-mi car neliniștea sub tâmple Nici disperarea-n straie de bufon. M-am săturat […]