”Eh, sire, iată ce înseamnă adevărul! E un tovarăş necruţător, îmbrăcat în ţepi de fier: îl răneşte pe cel care-l atinge, ba uneori chiar şi pe cel care-l rosteşte.” Alexandre Dumas
ian. 152026
Citate, poezie și literatură
ian. 052026
”Prietene, oare tu crezi că merită Să-ți pierzi sufletul În goana după înavuțire? Atunci de ce, văzând pe altul Că poartă în veșmântul său O inimă atât de mare, De parcă are-ntr-ânsa nu un suflet, ci mai multe, Pleznești de ciudă, de-ți verși întreaga fiere, Căci tu, setos cum ești din fire, Ai vrea, din ce-ai agonisit cu atâta trudă, Să-ți cumperi suflet, Măcar pe-acela care-i cel mai ieftin, la ofertă, Să nu mai zică lumea despre tine Că n-ai suflet chiar deloc. Iar tu, de ochii lumii, ce-ți zici acum, De-ai ras cu unghia, până la sânge, Prețul plătit, întipărit pe eticheta Sufletului tău? ”Iată că am, de-acum, de toate, Slavă Domnului! Numai ăsta-mi mai lipsea! Parcă umblam dezbrăcat…” Cătălina Alexandra Stan)
ian. 042026
”Pe măsură ce se apropiau auziră larmă, văzură cum lumina creştea, desluşiră cântece patriotice, care, în plină zi, în plin soare, în atmosfera de luptă păreau imnuri eroice, dar care în puterea nopţii, în lumina incendiului, căpătau accentul lugubru al unei beţii de canibali. – Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, uitând că Dum¬nezeu era desfiinţat. Şi grăbea pasul, sudoarea curgîndu-i pe frunte. Lorin se uita la el cum merge şi şoptea printre dinţi: Dragoste, dragoste, când pui mâna pe noi, Se poate lesne spune: s-a terminat cu voi!” Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”
dec. 292025
”Dacă o iubești, fă totul! Ninge-o până îngheață de alb; – sărută-i tălpile până se înzăpezește drumul pe care-a venit!” Nichita Stănescu
dec. 282025
”Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veștejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată. N-ai să mai zvacnesti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme, S-o pornesc din nou la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme. Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii Și pierdutul prospețimii har Cu vioiul clocot al simțirii! În dorinți încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineață. Toți suntem vremelnici pentru veci Rar ning fragii frunzele deșarte… Binecuvântat să fie, deci, Că trăiesc și că mă duc spre moarte.” Serghei Esenin
dec. 282025
”Elisa îi răspunse zâmbind că îl ascultă cu dragă inimă și începu cu dulce glas, așa precum urmează: Iubire, de-o fi să-ți mai scap din gheare, Nu-mi vine-a crede c-altădată Ușor am să cad prinsă-n laț sau fiare. Copilă, pătruns-am în jocul tău; crunt, Crezându-l liman de veșnică pace, Și armele toate le-am pusla pământ, Cum cel cu deplină încredere face. Dar tu, despot rău, pizmaș pe noroace, Pe mine-ai sărit de îndată, Cu brațe de fier m-ai strâns în prinsoare. Pe urmă în lanțuri pe veci cetluită, Plânsă de lacrimi, de chin și durere, Celui prin care mi-e moartea sortită Prinsă m-ai dat și mă are-n putere; E atâta de aspră-a stăpânului vrere, Că plânsul și jalea mea toată Nicicând n-au aflat la el îndurare. Rugările mele vântul le duce, Nimica n-aude, nimica n-ascultă, Chinu-mi sporește, viața mi-e cruce Și moartea încă tot mă-nspăimântă. Te-ndură, stăpână, de mine cea […]
dec. 282025
”- (…) Tot ceea ce ai auzit povestindu-se, tot ceea ce ai citit, îţi revine în minte, ca şi cum tu ai fi dus cu forţa nu spre cer, ci spre infern. Sub tortură spui nu numai ce vrea inchizitorul, dar şi ceea ce îţi închipui că poate să-i facă plăcere, pentru că se stabileşte o legătură (aceasta este într-adevăr diabolică) între tine şi el… Lucrurile acestea le ştiu, Ubertino, am făcut şi eu parte din grupul acela de oameni care cred că pot revela adevărul cu fierul ■ înroşit. Ei bine, să ştii, incandescenţa adevărului provine de | la alt foc. Sub tortură Bentivenga poate să-ţi fi spus minciunile cele mai absurde, pentru că nu mai vorbea el, ci: desfrîul lui, diavolul din sufletul lui. – Desfrîul? – Da, există un desfrîu al durerii, după cum există un desfrîu al adoraţiei şi chiar unul al umilinţei. Dacă le-a trebuit […]
dec. 282025
”Şi când în sfârşit veni ziua de 31 mai, asediatorul teribil de la Bastilia şi de la palatul Tuileries şedea lungit pe pat, sfâşiat de fierbinţeala aceea care-i ucide până şi pe cei mai puternici şi pentru care e de-ajuns doar o privire ca s-o alunge, un cuvânt ca s-o vindece.” Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”
dec. 272025
”Lasă din mine cuvântul să iasă ca respirarea unui copil SECUNDĂ craiasă, o, tu, castel fragil. Lasă din mine cuvântul să fie fulgul acela cel de zăpadă ce mai că se lasă și mai nu se lasă să suie, să cadă. Lasă-mi cuvântul ca sărbătoarea copiilor stând lângă brad, lângă foc ca înserarea-mi cu înserarea s-aducă în frig un noroc. Pe TATA, pe MAMA în noaptea aceasta, când ninge.” Nichita Stănescu
dec. 182025
”Plăcute doamne, la început Filomena și acu la urmă Pampinea ne-au spus multe adevăruri despre prostia noastră și despre frumusețea cuvintelor de duh; de aceea nu-i de lipsă să stăruim mai mult asupra acestor lucruri. Dar peste ceea ce s-a spus despre cuvintele de duh, vreau să v-aduc aminte că ele sunt de așa natură, încât trebuie să muște pe ascultător cum mușcă o oaie și nu cum mușcă un câine; căci de-ar mușca astfel, cuvântul n-ar mai fi cuvânt de duh, ci mojicie. Or, lucrul ăsta l-au vădit în chip desăvârșit și vorbele madonnei Oretta și răspunsul lui Cisti. Pe de altă parte însă e adevărat că, dacă vorba de duh e spusă întru răspuns și cel care răspunde mușcă precum un câine, fiindcă la rândul lui a fost și el mușcat, omul nu-i vrednic de ocară, așa cum ar fi fost altminteri; de aceea se cuvine s-avem de […]
dec. 182025
”Sunt clipe în care până şi sufletul cel mai senin, cel mai stăpân pe el însuşi, se dedă unor violenţe la care îl împinge puterea subordonată imaginaţiei.” Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”
dec. 072025
”Fericirea femeii iubite, când această fericire vine din partea unui rival, e o tortură pentru bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, însă, pentru această inimă ce cunoştea pentru întâia oară în viaţă amărăciunea fierei, fericirea Louisei era o moarte dintre cele mai ruşinoase, moartea sufletului şi a trupului. Ghicea totul: mâinile care se strânseseră, chipurile apropiate ce se cununaseră în faţa oglinzilor, ca un jurământ atât de dulce pentru îndrăgostiţii ce se văd astfel de două ori, spre a-şi întipări şi mai bine în amintire acest tablou. Ghicea sărutările nevăzute sub căderea draperiilor grele, smulse din agăţătoarele lor. Tălmăcea în chinuitoare dureri graiul paturilor de odihnă, retrase în umbra lor complice. Acest lux, această rânduială îmbietoare, această grijă minuţioasă de a cruţa orice stinghereală persoanei iubite, sau de a-i face o surpriză plăcută, această putere a dragostei, sporită de puterea regală, fură pentru Raoul o lovitură mortală. Oh, dacă […]
nov. 262025
”- Ei bine, iată, îmi plac făgăduielile, îmi place să pun sub semnul jurământului, adică sub ocrotirea lui Dumnezeu, tot ceea ce îmi stârneşte inima şi dragostea. Promite-mi sau, mai degrabă, jură-mi, jură-mi că, dacă în această viaţă pe care o vom începe, viaţă plină de sacrificii, de taine, de dureri, viaţă bogată în piedici şi în înţelesuri greşite, jură-mi că dacă ne vom fi înşelat, dacă nu ne vom fi înţeles pe deplin, că dacă vom fi păcătuit cu ceva unul faţă de altul – şi asta e o adevărată crimă în dragoste, Louise… Ea tresări până în adâncul sufletului: era prima dată când îşi auzea numele rostit astfel de către regescul ei iubit. Cât despre Ludovic, el îşi scoase mănuşa şi întinse braţul pe fereastra trăsurii. – Jură-mi – continuă regele – că, în toate neînţele¬gerile noastre, niciodată, oricât de departe am fi unul de altul, niciodată nu […]
nov. 242025
”De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare? De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră? De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.” Nichita Stănescu
oct. 052025
”Sunt clipe în care dacă nu e totul bun, nu înseamnă că totul e rău pe lumea asta, clipe în care chiar şi în inimile cele mai reci şi împietrite încolţeşte, udat de lacrimile unei tulburări neobişnuite, un simţământ generos, pe care socotelile meschine şi mândria îl înă¬buşă mai târziu, dacă un alt simţământ nu-l câştigă de la bun înce¬put.” Alexandre Dumas, ”După 20 de ani”