LUPTA CU ÎNGERUL (de Vasile Voiculescu) URIAŞA CUMPĂNĂ A LUMII, urnită de ritmul cosmic, mişca talgerele-i potrivnice, ziua şi noaptea, pentru asfinţire. Talgerul luminii, îngreuiat de aur, se plecase de tot şi spânzura jos în râsul pământului, dincolo de apus; buza lui fulgera, înainte de scufundare, către talgerul nopţii, care se ridica gol în slavă şi astupa, cu fundu-i negru, cerul. Săgeata cumpănitoare încremenise, cu luceafărul în ascuţiş. Caprele râcâiau ţărâna închinând cu copita culcuşul… Clopotele aninate de turlele gâturilor sunau limpede şi fiecare vită era o vecernie. Apa râului luneca în lăuta ţărmurilor cântare înăbuşită sub căluş de sălcii gânditoare şi plopi amintitori. Şarpe descolăcit din aur, amurgul descânta păsările cristaline, care picau din slăvi, înţelenite, pe ramuri. Când, o prevestire trecu şi scutură din florile tălăncilor o rouă de clinchete. Păstorul tresări sub cerul unde se ruga. S-a sculat leul pustiei şi vine să-i dijmuiască turmele? O formă […]
Citate, poezie și literatură
”Căci bănuiesc entuziasmul nostru pedagogic con¬temporan de rea credinţă: se vorbeşte de copil, dar e vorba de fapt de copilul din adult. Căci în adult se ascunde un copil, un copil veşnic , aflat mereu în devenire, niciodată împlinit, ivind o statornică nevoie de îngrijire, atenţie şi educaţie. Este acea parte a personalităţii umane care doreşte să se dezvolte spre a-şi atinge deplinătatea. Dar deplinătatea aceasta e departe de omul vre¬murilor noastre, ca cerul de pămînt.” Carl Gustav Jung, ”Psihologie individuală și socială”
„În nerăbdarea mea, mă conving că această dorință a mea ar fi trebuit să fie îndeplinită ieri, când aparține unui mâine pe care ieri l-ar fi ucis dacă aș fi avut ce am vrut.” Craig D. Lounsbrough
”Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.” Camil Petrescu
“Primăvară… O pictură parfumată cu vibrări de violet. În vitrine, versuri de un nou poet, În oraş, suspină un vals de fanfară. O lungă primăvară de visuri și păreri … O lungă deşertare zvoneşte împrejur, E clar și numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur. O nouă primăvară pe vechile dureri … Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie, În infinit pământul se simte tresăltând: Vor fi acum de toate cum este orişicând, Dar iar rămâne totul o lungă teorie. O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …” George Bacovia
”Prietene, ades tu simți un junghi în spate, De parc-o lamă de cuțit tăiat-a-n trupul tău, Căci cel ce fără a te cruța și te-a lovit ți-e frate, Iar el, pândind în dosul ușii, te-a vorbit apoi de rău.” Cătălina Alexandra Stan
”Și era ploaie cu senin Senin cu ploaie, Salcâmii ramurile-nchin Și le îndoaie. Acuma toți ei înfloresc De primăvară Și-un dulce miros răspândesc În dalba sară. Un mândru soare scânteind Pe bolta-albastră El bate ploaia șiroind Pe-a ta fereastră. Și-n haină albă tu apari Cu pasuri line Și numai ochii tăi cei mari Privesc la mine. Atât de dulce și de plin, Cu-așa văpaie, Ah, era ploaie cu senin Senin cu ploaie.” Mihai Eminescu, ”Și era ploaie cu senin”
”- Iubită Dianoră, nu-i șade bine unei femei cinstite și înțelepte să deie ascultare unor atare vorbe și nici să-și puie la bătaie cu nici un preț propria ei cinste. Cuvintele ce prin auz pătrund până la inimă ascund puteri cu mult mai mari decât cred unii oameni și pentru îndrăgostiți, aproape totu-i cu putință.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
„Chiar și Dumnezeul exterior trebuie să se ascundă, înainte ca Dumnezeul interior să se poată manifesta; strigătul de agonie al Celui Răstignit trebuie stors de pe buzele torturate; «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» precede realizarea Dumnezeului interior.” Annie Besant, „Fundamentele moralității”
”Condu-ți barca cu dreptate: făurește O limbă pe nicovala adevărului.” Pindar

”Într-un amurg calm de început de toamnă mă plimbam „sub arini”, aşa se numea dumbrava de-a lungul râului dincolo de oraş. Departe, undeva, o cărare se curma sub nişte salcâmi sferici. Acolo mă odihnii, ca de obicei, pe-o bancă. Stam aşa, nemişcat, cu gândurile mele. Eram probabil o prezenţă ireală chiar şi pentru aerul dimprejur. Şi trebuie să fi adăstat mult timp aşa neclintit, căci la un moment simţii un sunet la celălalt capăt al băncii. Era un sunet ca de plisc de pasere purtat prin pene. Întorc foarte încet, şi suprimând orice altă mişcare, capul într-acolo. La capătul băncii o bufniţă uriaşă îşi cerceta rădăcina penelor cu pliscul. Câteva clipe încă bufniţa nu mă bănuia fiinţă vie ce eram; apoi îşi întrerupse îndeletnicirea intimă asupra căreia fusese surprinsă şi mă ţinti ipnotic cu ochii ei de foc, fără a mai clipi. Nu mai clipeam nici eu. O priveam cu […]
”De vorbe mari și strâmbe ferește-te, prietene, Căci ele aduc pe lume doar nenorociri, Ce slobozești pe gură să-ți fie ca părul netezit de pieptene, Iar nu câlți luați la scărmănat de lingușiri.” Cătălina Alexandra Stan

Lucian Blaga, cunoscutul și îndrăgitul autor și filozof român care a influențat enorm gândirea română colectivă în perioada interbelică prin intermediul concepțiilor sale filozofice, contribuind substanțial la dezvoltarea culturii, a științei cunoașterii și a artei poetice, a avut o copilărie plină de amintiri și emoții, această perioadă din viața sa influențând profund stilul și temele poeziilor sale. El a evocat cu nostalgie și melancolie amintirile din copilărie, descriind peisajele rurale, vremurile de odinioară și inocența copilăriei. Poezia „Din copilăria mea” este un exemplu notabil al acestui stile, unde Blaga evocă cu o limbă poetică bogată și delicatețe peisajele și experiențele din copilărie. Această poezie reflectă dorul și tristețea sa pentru țara sa natală și pentru timpurile simple ale copilăriei. Însă această perioadă a primilor săi ani de viață a fost marcată de umbra unei misterioase stele, căci respectatul și îndrăgitul poet și filozof de mai târziu a suferit de o […]
”Deschide fereastra, iubite, vezi? Zăpezile s-au murdărit ca niște mâini de copil și cineva a venit să-ți spună că-i primăvară.” Nichita Stănescu
“Man is an everlack, an infinite withoutness, afloat on an apparently endless ocean of apparently endless indifference to individual things. Obscurely he sees catastrophes happening to other rafts, rafts that are too distant for him to determine whether they have other humans aboard, but too numerous and too identical for him to presume that they have not.” John Fowles, ”Áristos”