”Iartă-mă, Tată Ceresc, căci n-am știut Să cuget la fapte făcute în trecut În lumina zilei senină Cu inima de iubire infinit de plină. Și cu un dram de înțelepciune Ca să fac din rele bune Și din cele neiertate Să le uit, pe rând, pe toate.” Cătălina Alexandra Stan
”Vai de noi că mare ți-e păcatul, bre, mamaie, Cum ne aduci aminte că ne-ai scăldat pe toți în copaie Și cum nu ne-ai lăsat să fumăm făcuți poștă Carpații, Dar ai uitat să ne înveți să ne iubim ca frații.” Cătălina Alexandra Stan
”Azi nu sunt suficient de bună Ca să-ți cânt, suflete, în strună Despre ceruri, apă și pământ. Mai dă-mi, suflete, o lună și-am să mă țin de cuvânt!” Cătălina Alexandra Stan
”O, viață de chin necurmat! Putea-voi cândva, din nou fericită Să-nnod firulvieții, de unde-a plecat? Nu știu: prea mă arde, mă mistuie-n piept Dorul – foc și vâlvoare – De ceea ce-a fost deplină-mplinire. Pe alții să-ntreb nu cutez, nici aștept Răspuns la-ntrebare. Tu singur, iubite, ce-ai pus stăpânire Pe-ntreaga mea fire, Spune-mi să știu și nădejde-nsorită Sădește-mi în sufletul greu încercat. Să spun n-aș putea ce dulce simțire Înpiept mi se zbate. De ziua, nici noaptea nu-mi găsesc pace. Căci văzul, auzul și-a simțului fire în parte și toate Aprins-au văpaia ce-n suflet îmi zace Și inima-mi coace. Tu singur, iubite, simțirea pierită Mi-o poți întări, doar tu, nimeni alt! O, spune-mi de-ajunge-voi oare și când Ochii să-ți văd înc-o dată La locul pe unde sărutul le-am dat. Spune-mi, iubite, că vii pe curând, Spune-mi și-alină-mi pe dată Durerile multe ce-n piept mi se zbat. Fie, cât fi-vei plecat […]
”Dar chiar şi aceste fiare dezgustătoare cântă pe feluritele lor limbi laude întru slava Creatorului şi a înţelepciunii sale, ca şi câinele, boul, oaia, mielul şi linxul. Cât de mare este, mi-am spus atunci, repetînd cuvintele lui Vincenzo Belovacense, cea mai neînsemnată frumuseţe a acestei lumi, şi cât de plăcută este pentru ochiul raţiunii privirea atentă nu numai a ordinii, şi a numerelor, şi a modurilor cum sunt alcătuite lucrurile, atât de plăcut orânduite pretutindeni în univers, dar şi scurgerea vremurilor care se deapănă fără încetare de-a lungul unor înşiruiri şi căderi, însemnate de moarte a tot ce se naşte. Mărturisesc, aşa păcătos cum sunt, cu sufletul meu mărunt încă prizonier cărnii, că am fost tulburat de o dulce pornire spre creator şi ordinea acestei lumi şi am admirat cu o fericită veneraţie măreţia şi trăinicia creaţiunii.” Umberto Eco, ”Numele trandafirului”
”Văd acum ce sta să zică Botul tău. Ştii vreo pisică! Şi ţii minte că mi-e dragă, Miorlăita, care-şi bagă Prin cămări, prin aşternuturi, Ochi-pucioasă, de te scuturi: Dracu-aducător de boale, Cald inel, cu blană moale Şi cu prefăcut răsuflet Ca păcatele din suflet! Stai un pic, Că mă ridic Şi-i venim acum de hac! Lasă numai să mă-mbrac Şi-ţi ajut să urci în pom, Câine vorbitor şi om, S-o dăm jos din pom şi cracă, Apoi – tava Şi-n tarbacă (…)” Ion Barbu, ”In memoriam (stihuri pentru pomenirea unui câine nemțesc)”
”- Ce minune, spunea Nicola, mai departe. Şi ai să vezi că mulţi au să vorbească de vrăjitorie şi despre amestecul necuratului… – într-adevăr, aici poţi vorbi pe drept cuvânt de magie, a încuviinţat Guglielmo. Numai că sunt două forme de magii. Există o magie care este lucrarea diavolului şi care urmăreşta prăbuşirea omului prin acţiuni despre care nu este îngăduit să vorbim. Dar există şi o magie care este lucrare a lui Dumnezeu, acolo unde ştiinţa Domnului iese la iveală prin ştiinţa omului, care slujeşte să transforme natura, şi care are unul dintre scopuri acela de a prelungi însăşi viaţa omului. Şi aceasta este magie sfântă, căreia înţelepţii ar trebui întotdeauna să-şi închine viaţa, nu numai pentru a descopen lucruri noi, ci pentru a descoperi atâtea secrete ale naturii, pe care înţelepciunea divină le împărtăşise evreilor, grecilor și atâtor popoare antice, şi azi chiar şi necredincioşilor (şi nu mai […]
”Tu eşti mai bun decât mine, ba poate mai bun decât toţi, şi eu nu-mi recunosc decât un merit, acela de a nu fi gelos. În afară de acest cusur, Dumnezeu să mă pedepsească, cum spun englezii, le am pe toate celelalte.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Eh, sire, iată ce înseamnă adevărul! E un tovarăş necruţător, îmbrăcat în ţepi de fier: îl răneşte pe cel care-l atinge, ba uneori chiar şi pe cel care-l rosteşte.” Alexandre Dumas
”Prietene, oare tu crezi că merită Să-ți pierzi sufletul În goana după înavuțire? Atunci de ce, văzând pe altul Că poartă în veșmântul său O inimă atât de mare, De parcă are-ntr-ânsa nu un suflet, ci mai multe, Pleznești de ciudă, de-ți verși întreaga fiere, Căci tu, setos cum ești din fire, Ai vrea, din ce-ai agonisit cu atâta trudă, Să-ți cumperi suflet, Măcar pe-acela care-i cel mai ieftin, la ofertă, Să nu mai zică lumea despre tine Că n-ai suflet chiar deloc. Iar tu, de ochii lumii, ce-ți zici acum, De-ai ras cu unghia, până la sânge, Prețul plătit, întipărit pe eticheta Sufletului tău? ”Iată că am, de-acum, de toate, Slavă Domnului! Numai ăsta-mi mai lipsea! Parcă umblam dezbrăcat…” Cătălina Alexandra Stan)
”Pe măsură ce se apropiau auziră larmă, văzură cum lumina creştea, desluşiră cântece patriotice, care, în plină zi, în plin soare, în atmosfera de luptă păreau imnuri eroice, dar care în puterea nopţii, în lumina incendiului, căpătau accentul lugubru al unei beţii de canibali. – Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, uitând că Dum¬nezeu era desfiinţat. Şi grăbea pasul, sudoarea curgîndu-i pe frunte. Lorin se uita la el cum merge şi şoptea printre dinţi: Dragoste, dragoste, când pui mâna pe noi, Se poate lesne spune: s-a terminat cu voi!” Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”
”Dacă o iubești, fă totul! Ninge-o până îngheață de alb; – sărută-i tălpile până se înzăpezește drumul pe care-a venit!” Nichita Stănescu
”Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veștejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată. N-ai să mai zvacnesti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme, S-o pornesc din nou la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme. Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii Și pierdutul prospețimii har Cu vioiul clocot al simțirii! În dorinți încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineață. Toți suntem vremelnici pentru veci Rar ning fragii frunzele deșarte… Binecuvântat să fie, deci, Că trăiesc și că mă duc spre moarte.” Serghei Esenin
”Elisa îi răspunse zâmbind că îl ascultă cu dragă inimă și începu cu dulce glas, așa precum urmează: Iubire, de-o fi să-ți mai scap din gheare, Nu-mi vine-a crede c-altădată Ușor am să cad prinsă-n laț sau fiare. Copilă, pătruns-am în jocul tău; crunt, Crezându-l liman de veșnică pace, Și armele toate le-am pusla pământ, Cum cel cu deplină încredere face. Dar tu, despot rău, pizmaș pe noroace, Pe mine-ai sărit de îndată, Cu brațe de fier m-ai strâns în prinsoare. Pe urmă în lanțuri pe veci cetluită, Plânsă de lacrimi, de chin și durere, Celui prin care mi-e moartea sortită Prinsă m-ai dat și mă are-n putere; E atâta de aspră-a stăpânului vrere, Că plânsul și jalea mea toată Nicicând n-au aflat la el îndurare. Rugările mele vântul le duce, Nimica n-aude, nimica n-ascultă, Chinu-mi sporește, viața mi-e cruce Și moartea încă tot mă-nspăimântă. Te-ndură, stăpână, de mine cea […]
”- (…) Tot ceea ce ai auzit povestindu-se, tot ceea ce ai citit, îţi revine în minte, ca şi cum tu ai fi dus cu forţa nu spre cer, ci spre infern. Sub tortură spui nu numai ce vrea inchizitorul, dar şi ceea ce îţi închipui că poate să-i facă plăcere, pentru că se stabileşte o legătură (aceasta este într-adevăr diabolică) între tine şi el… Lucrurile acestea le ştiu, Ubertino, am făcut şi eu parte din grupul acela de oameni care cred că pot revela adevărul cu fierul ■ înroşit. Ei bine, să ştii, incandescenţa adevărului provine de | la alt foc. Sub tortură Bentivenga poate să-ţi fi spus minciunile cele mai absurde, pentru că nu mai vorbea el, ci: desfrîul lui, diavolul din sufletul lui. – Desfrîul? – Da, există un desfrîu al durerii, după cum există un desfrîu al adoraţiei şi chiar unul al umilinţei. Dacă le-a trebuit […]
