„Cu excepția cazului în care sunt în afara serviciului, indiferent cât de larg este și chiar și atunci când este sincer, un zâmbet pare fals dacă fișa postului persoanei care zâmbește include zâmbetul.” Mokokoma Mokhonoana
Citate, poezie și literatură
„Prin mândrie ne amăgim mereu pe noi înșine. Dar, în adâncul conștiinței obișnuite, o voce blândă și liniștită ne spune că ceva este dezacordat.” Carl Gustav Jung
”Şi acum, ca să ne reîntoarcem de unde am plecat: marile înţelegeri şi marile suferinţe se experimentează în împrejurări monotone. Aş vrea să întâlnesc pe acel om care a înţeles experimental caducitatea şi evanescenţa lumii noastre pământeşti, contemplând Vezuviul. Nu, domnilor, se minte în faţa Vezuviului, ca şi în faţa piramidelor, sau a fiordurilor, sau a oceanului. Oamenii nu văd nimic din tot ce e solemn şi senin în aceste fenomene, nu văd nici moartea, nici florile; văd vapoare, gesturi şi recitări de versuri. De aceea oamenii cu bun simţ evită împrejurările care îi depăşesc; nu pentru că li se par ridicole (trebuie să te cheme Anatole France, ca să ţi se pară ridicolă solemnitatea sfinţirii unui steag, de pildă) – ci pentru că îşi dau seama că vor reacţiona penibil, vor fi mici, mineralizaţi, narcotizaţi.” Mircea Eliade, ”Oceanografie”
”Fii bun și caută în dicționar, te-ndemn, Pus-am în dreptul cuvântului ”prieten” semn Așa vei ști c-a fi prieteni a-nsemnat Același lucru, neîncetat, Și ieri și azi și mâine și mereu: Că-n ”noi” nu ești doar tu, ci sunt și eu!” Cătălina Alexandra Stan (15 feb. 2026)

”Eu te văd pentru că există vedere, te aud pentru că există cântec, te miros pentru că există flori, te îmbrăţişez pentru că există braţe, te merg pentru că există drumuri, te sper pentru că există îngeri, te răsar pentru că există lumină, te mângâi pentru că există câmpuri, te mănânc pentru că există iarbă, te dor pentru că există rănire, te chem pentru că ai un nume, și mai ales te pierd, ah, te pierd pentru că există pierdere.” Nichita Stănescu
„Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale. Unde este ură, lasă-mă să semăn iubire, Unde este prejudiciu, iertare; Unde este îndoială, credință; Unde este disperare, speranță; Unde este întuneric, lumină; Și unde este tristețe, bucurie. O, Stăpâne Divin, fă-mi să nu caut atât de mult să fiu consolat, cât să consolez, să fiu înțeles, cât să înțeleg, să fiu iubit, cât să iubesc. Căci dăruind primim, iertând suntem iertați, și murind ne naștem la viața veșnică.” Francisc de Assisi

„Calc pe zăpadă și spun: da, e albastră. Mă uit la lună și spun: o să apună curând. Dacă-ar fi fost încă trează dragostea noastră, N-aș fi putut să rostesc nici un cuvânt. Brazii degeaba își sună argintul feeric. Nopțile-acestea nu le mai merit acum, Când m-am deprins ca o fiară cu umbletul prin întuneric, Când nu mai caut sprijinul brațului tău pe drum. Vai, ce folos că-i ninsoarea atât de adâncă? Poate pe alți-i mai ninge și-i turbură încă. Noi odihnim pe coperta poveștii în veci, Ca doua cristale uriașe, severe și reci.” Nina Cassian, ”Noapte de iarnă”
”Prietene, te simți golaș, căci ești sărac, Dar află ce-ți voi zice: Decât să faci parada unui frac, De zece ori e omul mai ferice Să-și poarte sufletul drept haină! Râvnește, dar, la tot ce e dumnezeiesc, păstrat în taină.” Cătălina Alexandra Stan
”Aerul se mai emoţiona încă în jurul tău, tulburând vederea orelor acele, când înnoptarea venea alunecând pe roata inimii mele. Şi glasul ţi se rupea sub sărutul pe care ţi-l da ne-nceput începutul. Facle şi torţe şi flăcări şi focuri ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse de norul feţii mele, plumburiu şi greu trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse. Îţi mai ţineam braţul încă viaţa ta de viaţa mea lipită, risipa dragostei nerisipită, secunda înnodată de clipită. Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii, destăinuiri, speranţe – voi eraţi într-adevăr adevărate în jurul celor doi din iarna când un aer scânteind, pe lângă tine va fi trecut. Va fi trecând…” Nichita Stănescu
”Fiecare dintre noi sculptează o piatră, ridică o coloană sau decupează o bucată de vitraliu în construirea a ceva mult mai mare decât noi înșine.” Adrienne Clarkson
În pântecele unei mame se aflau doi bebeluși. Unul l-a întrebat pe celălalt: „Crezi în viața de după naștere?” Celălalt a răspuns: „Desigur. Trebuie să existe ceva după naștere. Poate că suntem aici pentru a ne pregăti pentru ceea ce vom fi mai târziu.” „Prostii”, a spus primul. „Nu există viață după naștere. Ce fel de viață ar fi aceea?” Al doilea a spus: „Nu știu, dar va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom merge cu picioarele și vom mânca cu gura. Poate că vom avea alte simțuri pe care nu le putem înțelege acum.” Primul a răspuns: „Este absurd. Mersul este imposibil. Și mâncatul cu gura? Ridicol! Cordonul ombilical ne furnizează nutriția și tot ce avem nevoie. Dar cordonul ombilical este atât de scurt. Viața de după naștere trebuie exclusă logic.” Al doilea a insistat: „Ei bine, cred că există ceva și poate este diferit față […]

In a mother’s womb were two babies. One asked the other: “Do you believe in life after delivery?” The other replied, “Why, of course. There has to be something after delivery. Maybe we are here to prepare ourselves for what we will be later.” “Nonsense” said the first. “There is no life after delivery. What kind of life would that be?” The second said, “I don’t know, but there will be more light than here. Maybe we will walk with our legs and eat from our mouths. Maybe we will have other senses that we can’t understand now.” The first replied, “That is absurd. Walking is impossible. And eating with our mouths? Ridiculous! The umbilical cord supplies nutrition and everything we need. But the umbilical cord is so short. Life after delivery is to be logically excluded.” The second insisted, “Well I think there is something and maybe it’s different […]
“I read and I read; and I was like a medieval king, I had fallen in love with the picture long before I saw the reality.” John Fowles, ”The Magus”
”În cele de pe urmă însă, regina, ca să facă și ea ca înaintașii ei, deși mulți dintre cei de față cântaseră de bună voie tot felul de cântări, îi porunci lui Pamfilo să cânte și el una, iar dânsul începu pe dată: Iubire, atâta belșug De bine și-adânci bucurii mi-ai adus, Că inima-mi râde, de-n chinuri sunt pus. Năvalnic îmi bat bucuriile-n piept, De tine stârnite Și aprig mai cresc. Năvalnic se zbat să iasă din piept. Și-n față ivite iubire-mi vădesc; De e să iubesc Și dorul mereu să mă-ndemne mai sus, Dulce mi-e chinul la care sunt pus. Nu pot fericirea prin cânt să mi-o arăt, Iubire, și nici să mi-o scriu Pe foaie cu peana. Să pot și de frică m-aș da îndărăt Să nu se prefacă, de-o știu Și alții, în durere și rană. E bine cum e; căci vană Mi-ar fi străduința și vorbele […]
