În pântecele unei mame se aflau doi bebeluși. Unul l-a întrebat pe celălalt: „Crezi în viața de după naștere?” Celălalt a răspuns: „Desigur. Trebuie să existe ceva după naștere. Poate că suntem aici pentru a ne pregăti pentru ceea ce vom fi mai târziu.” „Prostii”, a spus primul. „Nu există viață după naștere. Ce fel de viață ar fi aceea?” Al doilea a spus: „Nu știu, dar va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom merge cu picioarele și vom mânca cu gura. Poate că vom avea alte simțuri pe care nu le putem înțelege acum.” Primul a răspuns: „Este absurd. Mersul este imposibil. Și mâncatul cu gura? Ridicol! Cordonul ombilical ne furnizează nutriția și tot ce avem nevoie. Dar cordonul ombilical este atât de scurt. Viața de după naștere trebuie exclusă logic.” Al doilea a insistat: „Ei bine, cred că există ceva și poate este diferit față […]
Citate, poezie și literatură

In a mother’s womb were two babies. One asked the other: “Do you believe in life after delivery?” The other replied, “Why, of course. There has to be something after delivery. Maybe we are here to prepare ourselves for what we will be later.” “Nonsense” said the first. “There is no life after delivery. What kind of life would that be?” The second said, “I don’t know, but there will be more light than here. Maybe we will walk with our legs and eat from our mouths. Maybe we will have other senses that we can’t understand now.” The first replied, “That is absurd. Walking is impossible. And eating with our mouths? Ridiculous! The umbilical cord supplies nutrition and everything we need. But the umbilical cord is so short. Life after delivery is to be logically excluded.” The second insisted, “Well I think there is something and maybe it’s different […]
“I read and I read; and I was like a medieval king, I had fallen in love with the picture long before I saw the reality.” John Fowles, ”The Magus”
”În cele de pe urmă însă, regina, ca să facă și ea ca înaintașii ei, deși mulți dintre cei de față cântaseră de bună voie tot felul de cântări, îi porunci lui Pamfilo să cânte și el una, iar dânsul începu pe dată: Iubire, atâta belșug De bine și-adânci bucurii mi-ai adus, Că inima-mi râde, de-n chinuri sunt pus. Năvalnic îmi bat bucuriile-n piept, De tine stârnite Și aprig mai cresc. Năvalnic se zbat să iasă din piept. Și-n față ivite iubire-mi vădesc; De e să iubesc Și dorul mereu să mă-ndemne mai sus, Dulce mi-e chinul la care sunt pus. Nu pot fericirea prin cânt să mi-o arăt, Iubire, și nici să mi-o scriu Pe foaie cu peana. Să pot și de frică m-aș da îndărăt Să nu se prefacă, de-o știu Și alții, în durere și rană. E bine cum e; căci vană Mi-ar fi străduința și vorbele […]
”Nu trebuie să se creadă că Ludovic îşi făurise vreun plan de seducere: legătura care o unea pe DOAMNA cu fratele său era, sau cel puţin i se părea, o barieră de netre¬cut; era chiar încă prea departe de această barieră ca să-şi dea seama că ea există. Dar pe panta pasiunilor ce cuprind inima şi spre care tinereţea ne împinge totdeauna cu putere, nimeni nu poate spune unde se va opri, nici măcar acela care a cântărit bine, dinainte, toţi sorţii de izbândă sau de înfrângere.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

”Piere în jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acoperă numele scrise-n nisipuri, și urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului. Ziua se curmă, și veștile. Umbra mărește poveștile. Steaua te-atinge cu genele. Mut tălmăcești toate semnele. Ah, pentru cine sunt largile vremi? Pentru cine catargele? O, aventura, și apele! Inima, strânde pleoapele!” Lucian Blaga, ”Asfințit marin”

„M-am născut sașiu, dislexic, bâlbâit, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță“! Când m-am născut, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Aveam un strabism foarte pronunţat, eram dislexic şi abia citeam, toţi cei din jur râdeau de mine, profesori şi copii, eram numit «prostu’ clasei», mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât şi de atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt prost, urât, şi că nu sunt bun de nimic! Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, şi a vorbit puţin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi şi mi-a spus clar: „Tu eşti un geniu„. Iar eu am început să fiu”. Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un […]

”- Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, mă copleşiţi, căci n-am auzit niciodată pe cineva vorbind astfel. – Aceasta pentru că aţi rămas închis, în permanenţă, în cercul condiţiunilor generale şi pentru că nu aţi îndrăznit niciodată să vă înălţaţi cu un fâlfâit de aripă în sferele superioare pe care Dumnezeu le-a populat cu făpturi invizibile sau excepţionale. – Şi admiteţi, domnule, că sferele acestea există şi că făpturile excepţionale şi invizibile se amestecă printre noi? – De ce nu? Vedeţi oare aerul pe care îl respiraţi şi fără de care n-aţi putea să trăiţi? – În cazul acesta nu vedem nici făpturile despre care pomeniţi? – Ba da, le vedeţi, când Dumnezeu îngăduie ca ele să se materializeze. Le atingeţi, le loviţi cu cotul, le vorbiţi şi ele vă răspund. – O, mărturisesc, spuse Villefort zâmbind, că aş vrea tare mult să fiu prevenit când una dintre […]

”Acum câţiva ani, am trăit o bucată bună de timp în preajma unui om mare. Era într-adevăr un om mare; matur, creator, original, glorios. Se vorbea despre el în trei continente. Opera lui ştiinţifică era pe deplin acceptată şi premiată pretutindeni. Aproape că nu mai întâmpina acea rezistenţă sau controversă care caracterizează un om viu. Şi acest om mare primea zilnic scrisori sau intervenţii, din toate părţile lumii, pe care el le citea cu multă plăcere. Un singur lucru îl umilea; se vorbea acolo, întotdeauna, de „timpul răpit”, de „bunătatea” la care face apel petiţionarul, şi altele. Ori, acest om mare şi celebru, îşi pierdea o bună bucată din zi citind romane poliţiste, moţăind pe fotoliu, sau ciorovăindu-se cu nevastă-sa. Am asistat odată la o scenă impresionantă. O americancă, în trecere prin localitate, a vrut să-l vadă şi să-i vorbească. Eram de faţă. Buna femeie a stat numai vreo zece […]

”A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.” Nichita Stănescu, ”Emoție de toamnă”
”Această blândeţe mohorâtă, această tristeţe surâzătoare, ce înlocuia exaltarea bucuriei, făcură asupra doamnei de Bellière, care-l privea de departe, un efect de nedescris. Ochiul unei femei ştie să citească toată trufia sau toată suferinţa în trăsăturile bărbatului pe care-l iubeşte; s-ar zice că, în ciuda slăbiciunii lor, Dumnezeu a fost cu femeile mai darnic decât a fost cu celelalte creaturi ale sale. Ele îşi pot ascunde simţămintele în faţa bărbatului; bărbatul nu şi le poate ascunde pe ale sale.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”- (…) De ce milă pentru el şi pentru mine nu? Trebuia să murim împreună. Mi se făgăduise că el o să moară înaintea mea; nu e drept să mor singur. Nu vreau să mor singur, nu vreau. Şi se smulse din mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi făcând sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau. Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi îl înşfăcară pe condamnat. – Ce e? îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în dialect roman, nu prea înţelesese bine. – Ce să fie? spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea şi, dacă ar lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se bucure de viaţa de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl […]


