”În cele de pe urmă însă, regina, ca să facă și ea ca înaintașii ei, deși mulți dintre cei de față cântaseră de bună voie tot felul de cântări, îi porunci lui Pamfilo să cânte și el una, iar dânsul începu pe dată:

Iubire, atâta belșug
De bine și-adânci bucurii mi-ai adus,
Că inima-mi râde, de-n chinuri sunt pus.

Năvalnic îmi bat bucuriile-n piept,
De tine stârnite
Și aprig mai cresc.
Năvalnic se zbat să iasă din piept.
Și-n față ivite iubire-mi vădesc;
De e să iubesc
Și dorul mereu să mă-ndemne mai sus,
Dulce mi-e chinul la care sunt pus.

Nu pot fericirea prin cânt să mi-o arăt,
Iubire, și nici să mi-o scriu
Pe foaie cu peana.
Să pot și de frică m-aș da îndărăt
Să nu se prefacă, de-o știu
Și alții, în durere și rană.
E bine cum e; căci vană
Mi-ar fi străduința și vorbele nu-s
Vrednice a spune îndeajuns ce-i de spus.

Cine să creadă c-ajuns-am vreodată
Iubita să-mi frâng în brațele mele?
Că har mi-a fost fața s-o țin aplecată
Pe ochii ei dragi și să strâng
Lumini din ei ca din stele?
Nimeni n-ar crede în ele,
În multele-mi, dulci bucurii fără-apus.
De-aceea ascunzându-le rabd chin nespus.

După ce Pamfilo își isprăvi cântarea, deși toți cei de față îi răspunseră în cor cu grijă și cu luare-aminte, niciunul barem nu rămase fără a băga de seamă – chiar cu mai multă râvnă decât s-ar fi căzut – cuvintele cântării, din care se căzneau săghicească ceea ce el dorea cu dinadins să țină ascuns. Dar, deși își închipuiră fel de fel de lucruri, nici unul dintre ei n-ajunse să ghicească adevărul. Regina însă, când văzu că Pamfilo își isprăvise cântarea și că doamnele și tinerii s-ar fi dus bucuroși să se odihnească, le porunci tuturor să meargă la culcare.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”