”- (…) De ce milă pentru el şi pentru mine nu? Trebuia să murim împreună. Mi se făgăduise că el o să moară înaintea mea; nu e drept să mor singur. Nu vreau să mor singur, nu vreau. Şi se smulse din mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi făcând sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau.
Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi îl înşfăcară pe condamnat.
– Ce e? îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în dialect roman, nu prea înţelesese bine.
– Ce să fie? spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea şi, dacă ar lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se bucure de viaţa de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl Moor, exclamă contele, întinzând pumnii spre gloată. Cât de bine vă recunosc şi cât de mult sunteţi întotdeauna vrednici de voi!
Andrea şi ajutoarele călugărului se rostogoleau în praf. Condamnatul striga mereu: „Trebuie să moară! Vreau să moară! Nu e drept să fiu ucis singur”.
– Priviţi, priviţi, continuă contele, apucându-i pe tineri de mână. Priviţi, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu soarta sa, care mergea la eşafod, care urma să moară, ca un laş, este drept, dar, în sfârşit, fără împotrivire şi fără să cârtească. Ştiţi ce îi dădea oarecare forţă? Ştiţi ce-l mângâia? Ştiţi ce-l făcea să-şi suporte chinul? Faptul că un altul împărtăşea zbuciumul său. Că un altul avea să moară ca şi el. Că un altul avea să moară înaintea lui. Duceţi două oi la măcelărie, doi boi la abator şi faceţi unul dintre animale să înţeleagă că tovarăşul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va mugi de plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul său, omul căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, unică, supremă lege dragostea de aproapele său, omul căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-şi exprima cugetarea, ce va striga aflând că tovarăşul său e salvat? Un blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele creaţiunii! Şi contele izbucni în râs, dar un râs cumplit, care arăta că, desigur, el suferise grozav pentru a ajunge să râdă astfel.”

Alexandre Dumas, ”Contele de Monte Cristo”