”Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
cu tine veșnic m-aș împovăra,
când, noapte-zi, pereții mă apasă
eu, sub sprâncene port privirea ta.
Absența ta ca ștreangul sub bărbie
mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
iar mâna stângă parcă-mi e pustie
trăgându-mi inima către zăpezi.
O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
încuviințează umbrei care sunt
să nu se teamă când cu tine umblă
oriunde pui piciorul pe pământ.
La paginile scrise înainte
de ceilalți orbi care-au putut vedea
adaug că iubirea reaprinde
și ochii tăi, aici, în fruntea mea.
Căci asta e iubirea cea mai mare,
să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
iar când nu e cu tine și te doare
Să-i simți în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.
Așa simt eu acum când ești departe
și nu mai știu e noapte sau e zi,
te țin aici pe viață și pe moarte,
te văd că mă și tem că vei orbi.
Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
ca pe-o lumină vie te aștept,
dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
zmulgându-mi parcă inima din piept.
Nici nu mai știu, e iarnă sau e vară,
privirile ni s-au unit de tot
rămân aici, dar am fugit afară,
te-aș părăsi cumva, dar nu mai pot.
Zăpezi și flori trăiesc împreunate,
miracol și coșmar, la fel, așa,
cuțitul alții mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.
Și poate că aceasta e iubirea,
nu numai gelozie și asalt,
ci să-ți modifici într-atât privirea
încât să vezi la fel ca celălalt.
Profeții însă iată ce-mi arată:
te sorb din ochi, precum și tu mă sorbi,
și ne vom cheltui lumina toată,
îngenunchind sub cer ca niște orbi.”Adrian Păunescu, ”Adânca privire”
sept. 142024