”Să coborâm, grăi Virgil, spre fund”, şi alb ca ceara adăugă: „învaţă să-mi calci pe urme şi să-mi fii secund”. Ci eu, citindu-i grija-nscrisă-n faţă: „Au cum să vin, când însuţi tu te temi, tu ce la greu mi-ai fost mereu povaţă?” „Durerea lor, a umbrelor ce gem, pe chip, grăi, nu teamă-mi zugrăveşte, ci milă doar, pe care spaimă-o chemi.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul IV
“Cine a văzut cum șovăie o limbă de foc către claia de fân?” Ioan Slavici
”Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş, Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază — Mă entuziasmează sublimul tău urcuş, Căderea ta în hăuri adânc mă întristează. Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc, Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe. Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.” Nicolae Labiș, ”Odă soarelui”
”Dacă-i aceasta legiuirea soartei, Să aibă parte dragostea de chin, Să îndurăm ursita împăcaţi. Iubirea e-mpletită cu durerea, Cum e şi cu suspinul şi cu visul, Cu lacrima, cu gândul, cu dorinţa.” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
“Oamenii comunică între ei prin semne convenționale și astfel și-au făcut iluzia deșartă că se și înțeleg. În realitate fiecare atribuie celorlalți ceea ce simte dânsul și atâta tot. Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă de la care a și dobândit conștiința existenței. Tragediile ca și bucuriile cele mai mari omul le trăiește întotdeauna în deplină singurătate și de aceea, când își simte sufletul mai sfâșiat, își simte singurătatea și mai mare.” Liviu Rebreanu, ”Ciuleandra”
“Un om poate face multe dacă reușește să nu uite nicio clipă pentru ce o face, dacă merită.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind de mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mâini o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat’ pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ?” Lucian Blaga, ”Scoica”
“Cât e de trist să fii om și să înțelegi viața mai puțin chiar decât lighioanele.” Panait Istrati, ”Kyra Kyralina, Moș Anghel”
”Numai pe tine te am trecătorul meu trup și totuși flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreții mei pași și-ar apare năvalnic și liber cum sunt, pământule sfânt. Când aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-l cuprind, mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele. Când aș urî, aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieți sori călători și poate-aș zâmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.” Lucian Blaga, ”Dați-mi un trup voi munților”
”Strigă fără voce, Zboară fără aripi Muşcă fără dinte, Mormăie fără gură. – O clipiţică, strigă Bilbo, care tot se mai gândea cu un sentiment penibil la mâncare. Din fericire mai auzise odată ceva asemănător şi, adunându-şi minţile, găsi răspunsul. „Vîntul, sigur Ca e vîntul!” spuse şi fu atît de mulţumit încît ticlui o ghicitoare chiar atunci, pe loc.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
“Și ciulinii nu erau decât vis și îndrăzneală, invitație să schimbi ceea ce ai cu ceea ce ai putea să ai, fie chiar mai prost. Ori, nimic nu-i mai rău decât să putrezești locului atunci când iubești întreg pământul.” Panaït Istrati, ”Ciulinii Bărăganului”
“Ţin locul unei pietre din pavaj, Am ajuns aici Printr-o regretabilă confuzie. Au trecut peste mine Maşini mici, Autocamioane, Tancuri Şi tot felul de picioare. Am simţit soarele până la osii, Şi luna Pe la miezul nopţii. Norii mă apasă cu umbra lor, De evenimente grele Şi importante Am făcut bătături. Şi cu toate că-mi suport Cu destul stoicism Soarta mea de granit, Câteodată mă pomenesc urlând : Circulaţi numai pe partea carosabilă A sufletului meu, Barbarilor!” Marin Sorescu
“Acuma îşi dă seama că iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, sub diverse forme… I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea vântului… Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii… Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură, şi în el ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat în carne vie…” Liviu Rebreanu, ”Pădurea spânzuraţilor”
“O vedeam zilnic, prezența ei îmi încânta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poți cânta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atât mai puțin vei reuși să descoperi sufletul cuiva care nu dorește (sau nu poate) să ți-l dezvăluie.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Într-una din zile calde de august, când sta și privea cerul senin, îi păru cum din înaltul lui, în lină adiere, se lăsau nouri roz în văluri tot mai dese. Miresme dulci umpleau aerul. Zâne dalbe, foenixi albaștri, berze albe, toate soiurile de animale, chiar lei și tigri coborau parcă din nori, iar în mijloc i se ivi ocrotitoarea florilor lui, care îi zise: — Tu, om neprihănit ca și florile, ai dobândit cea mai înaltă virtute! Dacă cineva iubește florile și le apără, este fericit, dacă le disprețuiește și le vatămă, i-aduc necaz și capătă pedeapsă!” ”Iubitorul florilor” (poveste chineză repovestită de Iulia Murnu)
