”Văzduhu-i aspru, greu şi argintat…
Pe-ntinderea zăpezii ochii-mi lunec
Şi-i totul alb şi parcă-s ruşinat
Că singur eu lumina o întunec.
De ce până şi-aici răsai din nou,
Numele tău sunându-mi-l în minte,
Tu, fată cu ochi limpezi şi prelungi,
Cu frunte-atât de albă şi fierbinte?
De ce prin vânturi glasul ţi-l aud
Duios, dar veşnic treaz, ca în blesteme?
Şi cântecul pe care l-ai cântat
C-o floare scuturată prea devreme…
Am fost, ştiu bine, uitător şi rău
Când mă priveai cu mută-nduioşare…
De-aceea azi, când te-am pierdut, nu vrei
Să te îmbraci în straie de uitare?
Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
Cu ochiul minţii aţintit în vreme
Că în curând am să trăiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme?”
Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)